Pe 15 septembrie, Biserica noastră Ortodoxă îl prăznuiește pe Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș, Mitropolitul Banatului, mare păstor al neamului nostru și rugător puternic înaintea lui Dumnezeu. Viața sa a fost o pildă de smerenie și de slujire, trăită mai întâi în liniștea mănăstirilor athonite și apoi în mijlocul credincioșilor bănățeni, pe care i-a povățuit cu blândețe și dragoste părintească.
Un episod minunat din viața sa a făcut ca Sfântul Iosif să fie cunoscut și ca ocrotitor al pompierilor. Cum a ajuns un mitropolit să fie legat de această misiune atât de curajoasă? Ce legătură are viața lui sfântă cu focul și izbăvirea din flăcări? Și de ce credincioșii îl cheamă și astăzi în rugăciune atunci când focul le amenință viețile? Aflați în rândurile de mai jos!
Ierarhul dintr-o familie de aromâni
Mai întâi, haideți să reținem câteva aspecte biografice. Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș s-a născut în anul 1568, în Raguza – orașul de pe malul Adriaticii cunoscut astăzi ca Dubrovnik. Era dintr-o familie de aromâni, oameni harnici și credincioși. Tatăl său, Ioan, era corăbier și negustor, dar a murit pe mare când Sfântul Iosif, pe numele de botez Iacob, avea doar 12 ani. Această pierdere l-a făcut să cunoască de mic faptul că viața acesta pământească este atât de trecătoare și să se apropie cu mai multă dorință de cele ale sufletului. Rămas în grija mamei sale, Ecaterina, s-a mutat la Ohrida, unde a urmat școala și unde a început să simtă chemarea spre viața monahală.
La doar 15 ani, a intrat frate la o mănăstire închinată Maicii Domnului. Acolo a învățat ce înseamnă ascultarea, smerenia, rugăciunea neîncetată și postul. Cinci ani mai târziu, dorul de a se adânci în nevoință l-a îndemnat să meargă în Muntele Athos, la Mănăstirea Pantocrator, unde a fost tuns în monahism și a primit numele de Iosif.
În Sfântul Munte, tânărul monah a devenit un chip luminos al vieții în Hristos. A viețuit în mai multe mănăstiri – Hilandar, Xiropotam, Vatoped –, iar peste tot s-a remarcat prin seriozitate, blândețe și dragoste față de frați. La numai 22 de ani a fost hirotonit preot, iar Dumnezeu l-a învrednicit de darul minunilor. Era cunoscut drept „doctor fără de arginți”, pentru că se ruga pentru bolnavi și aceștia se vindecau. A condus și obști monahale, fiind egumen la mănăstirea Cutlumuș, unde a simțit apropierea și sprijinul voievozilor români care susțineau Athosul. A trăit acolo nu mai puțin de 62 de ani, adunând o bogăție de experiență duhovnicească.
La vârsta de 82 de ani, Dumnezeu l-a chemat la o misiune neașteptată: a fost ales mitropolit al Timișoarei, în 1650. Deși bătrân, a primit această ascultare cu smerenie, convins că Biserica are nevoie de rugăciunea și experiența lui. Și, într-adevăr, încă de la venirea lui în Banat, oamenii au simțit că în mijlocul lor a sosit un om al lui Dumnezeu. Se povestește că a liniștit caii speriați care amenințau să facă mare nenorocire, doar ridicându-și mâna la rugăciune. O altă dată, rugăciunile sale au adus vindecare unor oameni bolnavi. Era și un împăciuitor: aducea pace între cei certați și mângâiere celor apăsați de necazuri.
În 1653, simțindu-se slăbit, Sfântul Iosif s-a retras la Mănăstirea Partoș. Aici și-a petrecut ultimii ani în liniște, cu aceeași inimă arzătoare pentru rugăciune până în anul 1656, când și-a dat sufletul în mâinile Domnului.
Sfântul ocrotitor al pompierilor
Puțină lume știe că, în anul 1997, Ministerul de Interne al României a adresat Sfântului Sinod o solicitare privind alegerea unui patron spiritual pentru instituția pompierilor, propunând două variante: Sfântul Mucenic Corneliu Sutașul (pomenit la 13 septembrie) sau Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș (prăznuit la 15 septembrie). Sfântul Sinod a hotărât atunci ca ocrotitor al pompierilor să fie rânduit Sfântul Ierarh Iosif cel Nou iar motivul este unul mai mult decât întemeiat.
În Viaţa Sfântului Iosif, scrisă de Damaschin Udrea, secretarul şi biograful său, citim că, în vara anului 1652, un incendiu uriaș a cuprins Timișoara. Flăcările pornite din cartierul Palanca s-au extins cu repeziciune, mistuind case, prăvălii și chiar ducându-se până spre casele pașei: „vântu au dus scântei prăstă cetate şi s-au aprins şi dughenile jidovilor dă supt zidul Iosimi, iară d-acolo focu s-întins cătră casele topciilor şi-au început să ardă dăla apus cetatea, ş-au ars din trei părţi palăncile şi pârjolu au ajuns şi la oborul vaidei şi de acolo la casa paşei, iară în jos măido (aproape) la beserecă unde-o slujit Sf. Metropolit Iosif iară lumea prăstă tot au fugit ţipând. S-au ars căşi şi oameni şi mucri şi copii au murit arşi”.
În acel moment de cumpănă, Sfântul Iosif, deși avea 82 de ani, nu s-a temut și nu a fugit. Acatistul Sfântului Iosif ne prezintă atitudinea ierarhului în faţa focului: „nu ai fugit ca un fricos, ci ai stat ca un viteaz, biruind puterea focului, prin rugăciunea ta mai fierbinte decât vâlvătaia lui, scăpând neatinsă biserica slujirii tale şi oprind, prin ploaia năprasnică pe care cerul a trimis-o ţie în ajutor, întinderea focului”.
Într-adevăr, fiind îmbrăcat în veșmintele arhierești, Sfântul Iosif a ieșit din biserică și a căzut în genunchi pe treptele lăcașului de rugăciune. Cu fața la pământ, a cerut cu lacrimi ca Dumnezeu să izbăvească orașul și pe oamenii săi. Iar rugăciunea i-a fost ascultată: dinspre miazăzi s-au adunat nori negri, a început să tune și să fulgere, iar o ploaie năprasnică s-a revărsat peste oraș, stingând flăcările: „Iară dăla miazăzi nouri negri s-au văzut atunci nălţându-se şi fulgere au tunat cu grozăvie, iară într-o nimica dă ceas s-au pornit ploaie cum nu s-au mai pomenit d-au curs apele ca potopul ş-au încetat focul ş-au stins tăciunii ş-au spălat toate urmele prăpădului. Iară când au fost aproape dă chindie s-au luminat ceriu iară, ş-au eşit 7 curcubeie unu prăstă altu, iară sf. Metropolit atunci s-au sculat dân genunchi şi odăjdiile lui au fost uscate, n-atinse nici dă un strop dă ploaie”.
În urma acestei minuni, Sfântul Iosif s-a retras în chilia sa, unde a rămas trei zile și trei nopți în rugăciune și liniște deplină, fără să primească pe nimeni. La ieșirea sa, după aceste zile de nevoință, pe dosul palmei stângi a apărut în chip minunat semnul Sfintei Cruci, care în timpul nopții strălucea asemenea unei lumini – semn care l-a însoțit până la trecerea sa la Domnul.
Astfel, Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș rămâne astăzi patronul spiritual al pompierilor, amintindu-le că curajul și dăruirea lor în fața focului sunt însoțite de rugăciunea și ocrotirea unui sfânt care a arătat puterea credinței în momentele de primejdie.
Așadar, ca o concluzie formulată în câteva cuvinte, Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș ne învață că puterea rugăciunii și credința statornică pot birui orice primejdie. Prin nevoința și smerenia sa, Sfântul Iosif de arată, prin viețuirea aleasă și prin minunile sale, că Dumnezeu este totdeauna cu cei care Îl caută cu inimă curată și că viața unui om sfințit poate deveni un mijloc de mângâiere și izbăvire pentru întreaga comunitate. Sfinte Părinte Iosif, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!
În această zi aparte a prăznuirii Sfântului Iosif, am pregătit pentru dumneavoastră Mineiul pe septembrie și Viețile sfinților pe tot anul, alături de o selecție dintre cele mai frumoase cărți de rugăciuni. Ca să aveți felinar pe calea mântuirii în orice zi și-n orice ceas, sub ocrotirea și purtarea de grijă a Sfântului Mucenic Mamant și a tuturor sfinților – prieteni ai lui Hristos. Click pe linkurile aflate sub candelele și cărțile mai jos pentru detalii și comenzi:
Foto credit: www.unsplash.com
