Moșii de toamnă… – prilej de întristare și de bucurie totodată. Întristare – pentru că ne amintim de cei dragi care au trecut la Domnul, și bucurie – pentru că știm că Biserica nu-i uită niciodată, ci îi pomenește neîncetat în rugăciune. E ziua în care Biserica noastră își ridică rugăciunile către Dumnezeu pentru bunicii, străbunicii și pentru toți cei care au adormit în credință, purtându-i în lumina comuniunii veșnice. Nimeni nu este uitat, nimeni nu este lăsat în urmă – toți sunt pomeniți cu dragoste și nădejde în mila Domnului.
Pentru că am primit, de-a lungul timpului mai multe întrebări pe conturile noastre de Facebook și Instagram din partea clienților și urmăritorilor noștri, legate de motivul pentru care îi pomenim pe cei adormiți înainte de Postul Nașterii Domnului, dar și despre originea acestei pomeniri a moșilor de toamnă, am ales să dedicăm câteva rânduri, la sfârșit de săptămână, tocmai acestui subiect, aducând în atenția dumneavoastră câteva idei și lămuriri teologice.
„Creștinii care au adormit întru dreapta credință”
Așa cum știm, în viața Bisericii, comuniunea dintre oameni nu se oprește la lumea aceasta trecătoare, ci se întinde dincolo de hotarele văzutului, unindu-ne cu realitățile veșniciei. Această legătură tainică dintre cei vii și cei adormiți este temelia rânduielilor de pomenire pe care credincioșii le păstrează cu sfințenie din generație în generație.
De aceea, Sfinții Părinți au rânduit ca ziua de sâmbătă – ziua odihnei și a așteptării Învierii – să fie închinată în chip deosebit pomenirii celor adormiți întru dreapta credință. Este ziua în care ne rugăm pentru sufletele celor trecuți la Domnul, aducându-ne aminte de ei prin slujbele de parastas, prin milostenii și prin faptele de iubire săvârșite în numele lor.
Dintre toate sâmbetele anului bisericesc, patru dintre ele poartă o semnificație aparte, fiind consacrate în mod deosebit pomenirii celor adormiți. Acestea sunt cunoscute sub numele de „Moși”, adică zile de rugăciune pentru părinții, moșii și strămoșii noștri care s-au mutat la viața cea veșnică.
Momentul acesta de la început de noiembrie ne amintește, deci, că în această zi ne rugăm pentru „creștinii care au adormit întru dreapta credință: părinți, strămoși, bunici și străbuni, frați și prieteni, bogați și săraci, împărați și domni, mireni și sihaștri”, cerând Domnului: „Odihnește-i, Doamne, unde sunt mulțimile tuturor drepților și sălașul sfinților Tăi.”
Originea Moșilor de toamnă
Încă din primele veacuri, creștinii au dedicat sâmbăta rugăciunii pentru cei răposați, atât în mod particular, cât și în cadrul unor pomeniri obștești.
Însă, cele mai vechi mărturii scrise despre o pomenire generală a morților în toamnă provin din secolul al IX-lea, de la renumita Mănăstire Studion din Constantinopol – una dintre cele mai riguroase comunități monahale din Imperiul Bizantin. Aici, una dintre cele două sâmbete de pomenire obștească era ținută în luna septembrie, marcând începutul noului an bisericesc (care începea la 1 septembrie).
Monahii obișnuiau să se roage atunci pentru toți cei adormiți „de la începutul lumii și până în vremea de acum”, într-o expresie a comuniunii universale a Bisericii.
Însă, tradiția pomenirii de toamnă s-a păstrat și s-a dezvoltat de-a lungul secolelor. În secolul al XVII-lea, liturgistul apusean Iacob Goar, în cunoscuta sa lucrare Euchologion sive Rituale Graecorum, menționează că grecii obișnuiau să facă o a treia pomenire generală a morților în prima sâmbătă din luna octombrie.
Aceasta dovedește că, deși nu exista o uniformitate absolută între toate Bisericile Ortodoxe, pomenirea obștească din toamnă era o rânduială deja răspândită în lumea bizantină.
În Biserica Rusă, pomenirea de toamnă a celor adormiți s-a cristalizat mai târziu, fiind fixată în sâmbăta dinaintea sărbătorii Sfântului Dimitrie. Această zi, numită și „Dimitrievskaia roditelskaia subbota” („Sâmbăta părinților de Sfântul Dimitrie”), a căpătat o însemnătate aparte după victoria cneazului Dimitrie Donskoi în bătălia de la Kulikovo (1380). În amintirea oștenilor căzuți, cneazul a rânduit o pomenire generală, iar obiceiul s-a extins treptat în întreaga Biserică Rusă.
Prin influența slavă și bizantină, această rânduială a pătruns și în spațiul românesc, unde a fost asimilată firesc în ritmul vieții bisericești și țărănești. Poporul român, cu sensibilitatea sa pentru legătura dintre viață, natură și veșnicie, a unit pomenirea morților cu sfârșitul toamnei, când ogoarele se odihnesc și ciclul agricol se încheie.
De aceea, în sâmbăta dinaintea Sfântului Dimitrie, oamenii aduc colivă, colaci, vin și lumânări, pentru a se ruga pentru cei adormiți și a le pomeni numele cu dragoste și întru nădejdea învierii.
Specificul Moșilor de toamnă
Moșii de toamnă coincid cu perioada în care gospodarul își adună roadele muncii sale: merele, perele, strugurii, nucile, grâul, vinul cel nou. De aceea, pomenirea morților în acest moment al anului este strâns legată de darurile pământului. În multe zone ale țării, oamenii duc la biserică coșuri de nuiele pline cu fructe și legume, împodobite frumos cu frunze de toamnă, spice de grâu și lumânări. După slujba de parastas, aceste roade se împart de pomană „pentru sufletele celor adormiți”. Tradiția spune că „de Moșii de toamnă se dau de pomană roadele pământului ca să fie lumină celor din morminte” -adică fapta bună de pe pământ se transformă în lumină cerească pentru sufletele celor trecuți la Domnul.
Un element esențial al Moșilor de toamnă este colacul pregătit din făina nouă, adică din grâul recoltat în anul respectiv. În vechime, oamenii nu aduceau colac sau colivă din ce le rămăsese de anul trecut, ci foloseau primul grâu măcinat după seceriș. Era o formă de recunoștință concretă: din ceea ce Dumnezeu le dăduse prin muncă, ei ofereau mai întâi pentru sufletele celor adormiți.
Tot în satele românești, săptămâna dinaintea Moșilor de toamnă era considerată o vreme „de așezare a lucrurilor”. Gospodarii își strângeau recolta, își rânduiau animalele pentru iarnă, iar femeile, împreună cu copiii, mergeau la cimitir.
Se curățau buruienile, se greblau frunzele uscate, se repara gardul de la mormânt, se vopseau crucile, se așezau flori proaspete și se aprindeau lumânări. Toate acestea erau făcute cu evlavie, nu din simplă datorie. Căci omul de la țară simțea că nu intră în iarnă cu sufletul împăcat dacă nu și-a îngrijit și mormintele celor dragi. Așa cum își pregătea casa și curtea pentru frig, simțea că trebuie să „rânduiască” și locul de odihnă al părinților și strămoșilor.
Asadar, Sâmbăta Moșilor de toamnă devine nu doar un moment de aducere aminte, ci și o clipă de întâlnire duhovnicească între cei vii și cei adormiți, o mărturie a credinței noastre că dragostea și rugăciunea biruiesc moartea și unesc sufletele în lumina lui Hristos.
Mai multe detalii despre importanța, simbolismul și rânduiala propriu-zisă a pomenirii celor adormiți puteți afla din volumul „Catehismul creștinului ortodox”, un „abecedar” al credinței pe care fiecare dintre noi al trebui să îl avem în bibliotecă. Totodată, venim în sprijinul dumneavoastră cu o colecție de obiecte necesare, care să vă facă mai ușoară pregătirea pentru pomenirea celor adormiți. Click pe linkurile de mai jos pentru detalii și comenzi:
Foto credit: www.basilica.ro
