Într-o lume în care confortul și siguranța sunt valori supreme, viața Sfântului Cuvios Daniil Stâlpnicul, prăznuit pe 11 decembrie, pare o poveste imposibilă. Și totuși, 33 de ani a trăit în văzduh, pe un stâlp, fără să căbăare nici măcar o dată pe pământ, biruind geruri cumplite, furtuni năprasnice, ploi torențiale și arșițe mistuitoare, neclintit în rugăciune și în credință. Viața lui este una dintre cele mai impresionante pagini ale ascezei creștine, înscriindu-l în rândul marilor stâlpnici ai Bisericii, alături de Sfântul Simeon, mentorul și modelul său duhovnicesc. Cum s-a nevoit până la sfârșitul vieții sale și de ce a ales acestă modalitate neobișnuită de a-și asigura „intrarea în Rai”? Aflați în rândurile de mai jos!
Stâlpnici – nevoitorii acoperiți de Cer
Sinaxarul Bisericii noastre este o adevărată comoară duhovnicească, în care sunt consemnate viețile sfinților ce au răbdat chinuri cumplite – de la arderi în foc până la diverse torturi –, dar și ale celor care au îmblânzit fiare sălbatice sau au ales forme neobișnuite de nevoință. Între aceștia se numără și sfinții care, pentru a se dedica rugăciunii neîncetate, au trăit vreme îndelungată pe stâlpi înalți, motiv pentru care Biserica i-a numit „stâlpnici”. În calendarul ortodox sunt pomeniți numeroși astfel de nevoitori: Sfântul Simeon Stâlpnicul, considerat întemeietorul acestui mod de viețuire ascetică; Sfântul Daniil, care și-a dus nevoința pe țărmul european al Bosforului; și Sfântul Alipie, prăznuit la 26 noiembrie, care a petrecut nu mai puțin de 53 de ani pe un stâlp, asemenea unui răstignit pe Cruce.
Această practică ascetică a apărut în Siria, în prima jumătate a secolului al V-lea. Stâlpnicul viețuia într-un spațiu extrem de redus, fără acoperiș, unde putea sta doar în picioare sau în genunchi, fiind expus arșiței, furtunilor, gerului și privirilor tuturor trecătorilor. Acatistul sfinților stâlpnici surprinde cu putere asprimea acestei nevoințe: „Bucurați-vă, mucenici ai vieții sihăstrești; Bucurați-vă, cei ce ați îndurat ploaie, vânt, ger și arșiță; Bucurați-vă, cei căliți în focul luptelor duhovnicești; Bucurați-vă, lipsiți de bunăstarea materială.”
Un copil al rugăciunii, dăruit de Dumnezeu
Revenind la subiectul editorialului nostru, reținem faptul că Sfântul Daniil s-a născut în satul Vitara, lângă Samosata, în Mesopotamia, într-o familie de creștini simpli, Ilie și Marta. Mama lui nu putea avea copii și, batjocorită de cei din jur, și-a ridicat noaptea mâinile spre cer, cerând lui Dumnezeu un fiu. Domnul i-a ascultat lacrimile, dăruindu-i un prunc prevestit în vis prin două candele luminoase. Copilul a primit numele Daniil în chip minunat, când egumenul mănăstirii a deschis cartea sfântă la profetul cu același nume. La doisprezece ani, fără să spună cuiva, a părăsit casa părintească și a mers la o mănăstire din apropiere, cerând să fie primit în rândul monahilor. Era copil în trup, dar matur în credință, iar egumenul și frații au înțeles curând că au înaintea lor un suflet cu adevărat aparte.
După câțiva ani de nevoință monahală, Daniil a mers împreună cu starețul său Antohie la marele Simeon Stâlpnicul. A fost un moment-cheie pentru destinul lui. Sfântul Simeon l-a chemat pe Daniil sus, pe stâlp, l-a binecuvântat și i-a prorocit că va trece prin multe osteneli pentru Hristos, dar că Domnul îl va întări în toate. Aceste cuvinte au rămas în mintea lui Daniil și, de aceea, după moartea starețului Antohie, frații au vrut să-l facă egumen, însă Daniil, doritor de liniște, a refuzat și a plecat, căutând un loc unde să se dedice cu totul rugăciunii.
Într-o zi, aflându-se în Constantinopol, Sfântul Daniil a avut o vedenie în care Sfântul Simeon îl chema să urce pe un stâlp, asemenea lui. Un prieten i-a construit un turn între Constantinopol și mare, iar într-o noapte, fără să știe cineva, Daniil s-a suit în el și nu a mai coborât. De acolo începea adevărata lui nevoință — una care sfida firea omenească, pur și simplu. Timp de 33 de ani, sfântul a trăit în bătaia vântului, sub năprasna gerului, în ploi și furtuni, fără acoperiș deasupra capului, fără odihnă, fără hrană multă, închinându-se lui Dumnezeu zi și noapte. Iernile bizantine sunt necruțătoare, iar în unele nopți trupul sfântului îngheța aproape în întregime. Ucenicii îl găseau ca o statuie de gheață, cu barba și hainele înțepenite, însă el zâmbea și spunea: „Dormeam dulce, rugându-mă…”. Altădată, băteau vânturi atât de puternice, încât cârligele de fier care țineau platforma stâlpului se rupeau. Turnul se clătina ca o trestie, dar sfântul rămânea neclintit, rugându-se pentru lume.
Viața lui în văzduh nu l-a îndepărtat de oameni. Dimpotrivă, împărați, patriarhi, episcopi, dar și săraci, văduve și bolnavi veneau la el. Dumnezeu îi dăduse darul vindecării și al proorociei. Astfel, a tămăduit-o pe Alexandra, fiica episcopului Chir din Frigia, posedată de un duh rău, a vindecat un copil mut din naștere, care a rostit primele lui cuvinte în timpul Sfintei Liturghii: „Slavă Ție, Doamne!”, a izgonit demoni, a ridicat ologi, a curățat leproși și a întărit pe cei deznădăjduiți.
În vremea când erezia lui Eutihie a început să tulbure pacea Bisericii, răspândind învățături străine de dreapta credință și punând în primejdie sufletele credincioșilor, Daniil a simțit în inima sa că nu mai este vremea pentru tăcere și izolare. El, care își petrecuse deceniile înălțat între cer și pământ, în rugăciune neîncetată, a coborât pentru scurtă vreme din stâlp — un gest aproape de neconceput pentru un stâlpnic. Era semnul că rana Bisericii era adâncă și că lucrarea lui trebuia să coboare acum între oameni, asemenea unui medic care părăsește cabinetul pentru a intra în mijlocul răniților. Prin venirea sa în cetate, mulți s-au întors la dreapta credință, iar rătăcirea a pierdut din avânt. Sfântul Daniil nu a scris tratate, nu a intrat în dispute filosofice, ci și-a oferit însăși ființa sa ca mărturie. Coborârea lui era dovadă că adevărul merită apărat cu orice preț, chiar și cu prețul propriei nevoințe. După ce furtuna ereziei s-a potolit, sfântul s-a întors în tăcere la stâlpul său, ca și cum nu s-ar fi desprins niciodată de cer.
La bătrânețe, sfântul a simțit că i se apropie sfârșitul. Le-a lăsat ucenicilor un testament plin de dragoste, îndemnându-i la smerenie, unitate, pace și statornicie în credință. Cu trei zile înainte de mutare, aceștia au văzut în vedenie pe toți sfinții venind către el în lumină negrăită. În ziua de 11 decembrie 493, Daniil și-a dat sufletul lui Dumnezeu. Un îndrăcit aflat lângă stâlp s-a vindecat în clipa morții sale, iar pe cer au apărut trei cruci de lumină care au strălucit până la înmormântarea lui. A fost îngropat la baza stâlpului, împreună cu moaștele celor trei tineri din Babilon, așa cum dorise el, pentru ca poporul să cinstească smerenia, nu slava omenească.
În loc de concluzie, ce putem învăța noi din viața Sfântului Daniil? Că nevoința lui rămâne un adevărat testament de curaj și credință neclintită, o pildă de dăruire totală față de Dumnezeu. Prin asceza sa neobișnuită și rugăciunea continuă, Sfântul Daniil ne arată că adevărata măreție nu se găsește în cele trecătoare, ci în înălțarea sufletului deasupra grijilor lumești. Viața lui ar trebui să ne îndemne să descoperim în noi puterea de a trece peste încercările vieții și să rămânem statornici în credință, având nădejdea că Dumnezeu ne însoțește la fiecare pas. Doar împreună cu El vom putea, asemenea stâlpnicilor de odinioară, să răbdăm „vântul, ploaia și arșița” ispitelor acestei lumi.
Aducem în atenția dumneavoastră, cu prilejul prăznuirii Sfântului Daniil, Viețile Sfinților pe tot anul, alături de câteva cărți de rugăciune – felinare pe drumul către Grădina Raiului. Click pe linkurile aflate sub fotografiile de mai jos pentru detalii și comenzi!
