An de an, la începutul primăverii, în cea de-a noua zi a lunii martie, Biserica Ortodoxă îi prăznuiește pe Sfintii 40 de Mucenici, aruncați în apa înghețată a lacului Sevastiei pentru credința lor neclintită în Hristos. Mulți dintre noi am auzit, fără îndoială, de sărbătoarea tradițională românească a mucenicilor, a pregătirii „sfințișorilor” în forma cifrei 8, simbol al veșniciei sau de tradiția mai puțin creștinească (mai ales în perioada Postului Mare) a consumării celor 40 de pahare în cinstea Sfinților din Sevastia Armeniei.
Mai puțin cunoscută nouă este, însă, povestea Sfântului Meliton, cel mai tânăr dintre cei 40 de martiri, care a „câștigat Raiul” la îndemnul și cu truda propriei sale mame, în adevăratul sens al cuvântului, care l-a purtat în brațele sale până la ultima suflare de viață. Un episod aparent greu de înțeles pentru noi, oamenii secolului al XXI-lea, dar cu un puternic mesaj duhovnicesc, vrednic de paginile Sinaxarului, pe care vă invităm să-l descoperiți în rândurile de mai jos.
Cine au fost Sfinții 40 de mucenici?
Sfinții 40 de Mucenici au trăit pe vremea împăratului Liciniu (308-324), toţi fiind din părţile Capadociei, şi toţi din aceeaşi ceată de ostaşi. Mai exact, ei erau membri ai Legiunii a XII-a Fulminata (Înarmată cu fulger), detașată în anul 320 în cetatea Sevastia (din Armenia). Deși Sfântul Împărat Constantin cel Mare, alături de Licinius, emiseseră în anul 313 Edictul de la Milan, care prevedea libertatea de conștiință religioasă pentru toți cetățenii imperiului, fără deosebire, conflictul izbucnit ulterior între cei doi împărați l-a determinat pe Licinius să-și manifeste convingerile sale păgâne, începând să-i persecute pe creștini. Chiar la noi, în Dobrogea, avem numeroși martiri care și-au vărsat sângele pentru Hristos în acea perioadă.
Aflând Agricola, conducătorul oștirii lor și prefectul Armeniei Inferior, că cei 40 de mucenici credeau în Hristos și, mai mult decât atât, că trei dintre ei, Chirion, Candid și Domnos, erau foarte pricepuți în studiul Scripturilor și predicau dreapta credință, a poruncit să fie aduşi în faţa lui şi le-a spus: „Cum v-aţi arătat ascultători către mai-marii voştri în războaie, aşa să ascultaţi şi acum porunca împăratului, aducând jertfă zeilor”. Evident, pentru că au refuzat unanim să aducă jertfă zeilor păgâni, au fost mai întâi închişi în temniţă, în speranța că se vor răzgândi. După o vreme, ajungând în Sevastia Lisie, un conducător viteaz al altei oștiri, le-a poruncit din nou celor 40 să aducă jertfă zeilor, însă s-a „lovit” de același refuz clar al ostașilor.
„Vreau să fiu mamă de mucenic!”
Înfuriat peste măsură, guvernatorul a poruncit ca în ziua următoare, cei 40 de „viteji ai lui Hristos” să fie legați și duși la un iaz din apropierea cetății, cu apele înghețate, iar spre seară aceștia să fie dezbrăcați și lăsați în apă, pe un ger cumplit și un viscol necruțător. Pentru a-i ispiti, persecutorii s-au gândit să pregătească pe mal o baie caldă, crezând că măcar câțiva dintre ei vor fi înduplecați și vor alege viața în locul asprului chin. Într-adevăr, unul dintre ei chiar cedează, iese din lac și încearcă să ajungă la cada cu apă caldă, însă se prăbușește mort înainte de a ajunge la ea. Atunci, ceilalți mucenici au început să se roage cu și mai multă putere și cu lacrimi de durere lui Hristos și, prin minune dumnezeiască, o lumină puternică precum soarele s-a arătat de nicăieri, a înmuiat gerul și a topit gheața, apa s-a încălzit, iar 40 de cununi strălucitoare s-au coborât deasupra capetelor mărturisitorilor. Numai una plutea în văzduh, fiind menită celui care renunțase la „proba” credinței. Văzând aceasta, Aglaie, unul dintre gardienii care erau puși să-i păzească pe martiri, a spus cu glas tare: ,,Şi eu sunt creştin!”, şi a sărit în apa cea îngheţată, făcându-se părtaş suferinței lor și primind cununa muceniciei.
A doua zi, de dimineață, ostașii au fost scoși vii din lac, spre mirarea căpeteniilor, care au hotărât să li se zdrobească de îndată fluierele picioarelor. Conformându-se ordinului, călăii i-au schimgiuit și i-au lăsat în agonie până când și-au dat sufletele. Trupurile lor sângerânde au fost puse unul câte unul într-un car, urmând să fie duse spre ardere și apoi, rămășițele să fie aruncate în lac. Doar Meliton, cel mai tânăr dintre ei, a supraviețuit supliciului. Pentru că încă mai respira, ostașii nu l-au pus în carul cu ceilalți, crezând că poate își va reveni în fire. Mama sa, care a asistat la întreaga tortură de pe mal, știind că ceilalți confrați ai săi aveau deja deschisă poarta către Rai, l-a luat în spate și a început să alerge după car, strigând: „Vreau să fiu mamă de mucenic!” striga ea, îndemnându-și fiul să rabde până la capăt și să o aștepte în Împărăția cea Cerească. Sfântul Nicolae Velimirovici, scriitor și teologic iscusit, dar și un orator foarte talentat, adesea numit noul Ioan Gură de Aur, păstrează în Proloagele sale un monolog impresionant al mamei Sfântului Meliton, adresat acestuia în timp ce-l purta pe brațe: „Fiul meu preadulce, mai rabdă puţin, ca să ajungi cu adevărat şi fiu al Tatălui Celui din Ceruri. Nu te înfricoşa de chinuri, căci, iată, Hristos Dumnezeu îţi stă ţie într-ajutor. Nu vei mai întâlni mai departe nicio neplăcere, nicio durere; toate acelea au trecut, pe toate le-ai învins cu vitejia ta; după acestea va fi numai bucurie, desfătare, odihnă şi veselie, din care te vei împărtăşi împărăţind împreună cu Hristos şi vei fi rugător pe lângă Dânsul, pentru mine, mama ta”. Astfel, și cel de-al 40-lea mucenic moare pe drum, în brațele mamei sale, dându-și sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
Ajungând la locul stabilit după poruncă, călăii au aprins un foc mare și au ars trupurile sfinţilor, iar mai apoi, pentru ca nu cumva creştinii să ia moaştele lor, le-au aruncat în râu. Sinaxarul ne spune că, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, osemintele lor „s-au strâns cu toate laolaltă într-o surpătură”, de unde au fost luate de câțiva creștini mai inimoși și așezate într-un loc ales. Mai târziu, prin secolul al V-lea, acestea au fost descoperite de către Împărăteasa Pulcheria, sora împăratului Teodosie al II-lea, într-o capelă săpată în pământ, dincolo de zidurile cetății Constantinopolului. Apoi, moaștele Sfinților 40 de mucenici s-au răspândit în toate colțurile lumii ortodoxe. În țara noastră, părticele din sfintele lor moaște se găsesc în mai multe biserici și mănăstiri bucureștene, dintre care amintim: Mănăstirea Antim, Schitul Darvari, Biserica Icoanei și Biserica „Sfântul Alexie”.
Așadar, credem că oricui i-ar fi greu să formuleze un gând de final în încheierea unei asemenea povești. În contextul în care noi, cei de astăzi, ne legăm tot mai mult, cu fiecare zi care trece, de cele pământești – plăceri, averi și experiențe materiale – nu e chiar ușor de înțeles sau de perceput pe deplin cum o mamă, în loc să-i oblojească rănile propriului ei fiu, l-a dat îndemnat pe acesta să-și asume cununa muceniciei. Curajos gest din perspectivă creștină. Sau model negativ, poate, după legile parentingului modern. Cu siguranță, totuși, nu tehnicile parentale erau preocuparea mamei îndurerate în acele clipe, nici părerea celorlalți despre situația în care se afla. Știa că Viața cu majusculă este cea care contează în detrimentul vieții acesteia pământești și că, la capătul oricărui drum presărat cu dureri și încercări felurite se află Hristos… Fiul care sub ochii înlăcrimați ai Maicii Sale și-a dat Viața pentru mântuirea noastră, a tuturor. Cea mai înaltă și mai profundă lecție de iubire din istoria omenirii. Să n-o uităm!
Postul Paștilor este o perioadă specială, în care trebuie să intensificăm nu doar rugăciunea și milostenia, ci și lecturile duhovnicești. De aceea, vă oferim Candela Dăruirii, invenția minunată a unui părinte din Munții Șureanu, Canonul cel Mare, dar și o selecție dintre cele mai frumoase cărți de rugăciuni, alături de câteva volume – făclii pe calea postului – în ale căror pagini veți găsi, cu siguranță, liniștea și nădejdea de care avem atâta nevoie cu toții. Click pe linkurile de mai jos pentru detalii și comenzi:
Foto credit: basilica.ro
