Suntem, deja, spre final de octombrie… După ce am început luna cu prăznuirea Cinstitului Acoperământ al Maicii Domnului și a Sfinților Cuvioși Iosif și Chiriac de la Bisericani, sufletele noastre s-au încărcat de har și bucurie duhovnicească – fie prin participarea la pelerinajul Sfintei Cuvioase Parascheva, fie prin urmărirea cu evlavie a slujbelor oficiate la Iași. Pe măsură ce zilele se scurg, calendarul Bisericii ne așază înainte chipuri luminoase de Sfinți, Cuvioși și Mucenici, oameni care au iubit mai mult cerul decât lumea aceasta materială și care, prin viața lor, ne arată drumul sigur către Împărăția lui Dumnezeu.
Între acești mari prieteni ai lui Hristos, un loc de cinste îl are Sfântul Apostol Iacob, fratele Domnului. Nu doar prin viața sa sfântă și prin mărturisirea curajoasă a credinței, ci și prin darul neprețuit lăsat Bisericii: cea mai veche rânduială liturgică a creștinătății, cunoscută sub numele de Liturghia Sfântului Apostol Iacob.
„Ruda Domnului”
Sfântul Iacob, ruda Domnului, cunoscut și sub numele de „fratele” sau „ruda Domnului”, este una dintre cele mai importante figuri ale Bisericii primare, un model de credință, smerenie și slujire jertfelnică. El a fost fiul dreptului Iosif, logodnicul Fecioarei Maria, provenind dintr-o familie numeroasă, respectată în Israel.
Încă din tinerețe, Sfântul Iacob s-a distins printr-o viață deosebit de austeră și curată. Fericitul Ieronim, în lucrarea sa De viris illustribus, îl descrie ca pe un om sfințit încă din pântecele mamei sale, care nu a băut vin, nu a mâncat carne și nu și-a tăiat barba niciodată. El purta haine din păr, se ruga neîncetat și era atât de smerit, încât pielea genunchilor săi devenise aspră precum a cămilei, din pricina rugăciunilor îndelungate. Această asceză l-a făcut vrednic să intre chiar în Sfânta Sfintelor a Templului din Ierusalim — un privilegiu unic, rezervat celor mai curați slujitori ai lui Dumnezeu.
După momentul Învierii, Hristos i S-a arătat lui Iacob, încredințându-i misiunea de a conduce prima Biserică creștină din Ierusalim. Astfel, el a devenit primul episcop al Ierusalimului, un adevărat „stâlp al Bisericii”, cum este numit în Faptele Apostolilor. Evreii îl numeau „Obli” – „stâlp și întărire a poporului” – datorită vieții sale neprihănite și a dragostei sale pentru toți. Ca episcop, Sfântul Iacob a adus la credință mulți iudei și păgâni, devenind o punte între Legea Veche și Evanghelia lui Hristos.
Viața sa curată și predica neînfricată despre Hristos au stârnit însă ura liderilor religioși evrei. În anul 62 d.Hr., în timpul marelui preot Anania, Sfântul Iacob a fost supus unei judecăți nedrepte, acuzat de încălcarea Legii. A fost aruncat de pe aripa Templului din Ierusalim, iar când a supraviețuit căderii, a fost ucis cu pietre. În ultimele sale clipe, asemenea Mântuitorului, s-a rugat pentru iertarea celor ce-l omorau. Trupul său a fost îngropat cu evlavie de câțiva creștini curajoși, chiar pe locul martiriului.
De-a lungul secolelor, moaștele Sfântului Iacob au fost răspândite în mai multe locuri sfinte. Capul său se păstrează la Mănăstirea Esfigmenu din Muntele Athos, iar alte părți ale moaștelor se găsesc la Mănăstirea Dionisiu (Athos) și la Mănăstirea Kykkos din Cipru. Numele „Iacob”, provenit din ebraicul Ya’aqov, înseamnă „cel care ține de călcâi” sau „cel care urmează”, amintind de patriarhul Vechiului Testament, tatăl celor douăsprezece triburi ale lui Israel.
Liturghia Sfântului Iacob
Sfântul Iacob a lăsat ca moștenire Bisericii Epistola sa sobornicească, adresată celor „douăsprezece seminții ale lui Israel”. În această epistolă, el vorbește despre necesitatea unirii credinței cu faptele bune și despre curăția inimii ca semn al adevăratei religiozități. Tot Sfântului Iacob i se atribuie Liturghia care îi poartă numele, una dintre cele mai vechi rânduieli euharistice, păstrată până astăzi și săvârșită de două ori pe an: în ziua prăznuirii Sfântului Apostol Iacob, 23 octombrie, respectiv în Duminica dinaintea Nașterii Domnului, când sunt prăznuiți strămoşii după trup ai Mântuitorului Hristos.
Liturghia Sfântului Apostol Iacob este, în felul ei, o mărturisire vie a începuturilor, o fereastră deschisă către atmosfera Bisericii primare, când creștinii se adunau „în frângerea pâinii” și în „rugăciune stăruitoare”.
Liturghia care îi poartă numele a fost, la început, Liturghia Bisericii din Ierusalim, de unde s-a răspândit în Siria, Palestina, Asia Mică și Grecia. Deși manuscrisele care o păstrează sunt târzii (sec. X–XII), izvoarele vechi din secolele IV–V confirmă că această rânduială era deja bine statornicită în epoca apostolică. De-a lungul veacurilor, Liturghia Sfântului Iacob a fost tradusă în limba siriacă și armeană, iar în unele Biserici Răsăritene s-a păstrat până târziu. Forma grecească a devenit sursa de inspirație pentru Liturghiile bizantine de astăzi.
Liturghia Sfântului Iacob împărtășește aceeași arhitectură de bază (Proscomidie – Liturghia catehumenilor – Liturghia credincioșilor) și același scop: Jertfa euharistică și împărtășirea. Are multe asemănări cu riturile bizantine (ectenii, Trisaghion, Evanghelia, Crezul, epicleza), dar păstrează trăsături proprii (de exemplu ordinea dipticelor, unele rugăciuni precum „rugăciunea valului” și un accent comunitar foarte pronunțat).
Dincolo de aceste detalii, important de reținut este faptul că, prin vechime și conținut, Liturghia Sfântului Iacob este o mărturie istorică și teologică de prim rang despre felul în care s-a închegat cultul euharistic al Bisericii. Are un profil trinitar puternic și rămâne simbol și instrument al unității de credință a primelor veacuri, oferind și astăzi un model pentru înțelegerea și trăirea comuniunii bisericești.
Cu prilejul acestei alese prăznuiri a Sfântului Apostol Iacob, ruda Domnului, vă invităm să descoperiți pe www.bizanticons.ro întreaga colecție a edițiilor Sfintei Liturghii și să comandați exemplarul care vi se potrivește! Click pe linkurile aflate sub fotografiile coperților de mai jos pentru detalii și comenzi!
Foto credit: www.doxologia.ro
