An de an, în Sfânta și Marea Vineri, în toate bisericile și mănăstirile din țara noastră se oficiază slujba Prohodului Domnului. Acest imn liturgic este alcătuit din trei părti, având 73, 60, respectiv 43 de strofe și descrie mai multe imagini ale pogorârii de pe Cruce şi înmormântării Domnului.
Conform rânduielii îndătinată în Biserica noastră, în cadrul acestei slujbe speciale, după ce se citesc Paremiile, Apostolul și Evanghelia, urmează momentul scoaterii Sfântului Epitaf – termenul provine din cuvintele grecești „epi” (pe, deasupra) + „taphos” (mormânt) – obiect bisericesc sub forma unei pânze mari, bogat ornamentată, pe care se află brodată icoana Înmormântării lui Hristos.
Cele mai vechi Sfinte Epitafe liturgice care se păstrează până azi în țara noastră provin din secolul al XIV-lea: Epitaful lui Nicodim de la Tismana, al aceluiaşi Nicodim, făcut la Cozia, din anul 1396, şi al lui Mircea cel Bătrân de la Cozia. Sfântul Epitaf este numit în mai multe zone ale țării noastre şi „Sfântul Aer” pentru că este purtat de către patru bărbați (sau, dacă este posibil, patru preoţi) deasupra, prin aer, în cadrul procesiunii din jurul Bisericii, actualizând, astfel, evenimentul înmormântării Domnului nostru Iisus Hristos. La finalul acesteia, Epitaful este aşezat pe Sfânta Masă, în Altar, și rămâne aici până la finalul Vecerniei săvârșită de Înălţarea Domnului, după care este luat şi așezat într-un dulap din Altar sau în locul în care se păstrează în timpul anului.
Înainte de această procesiune, în Vinerea Mare, dimineața, preotul așază Epitaful, de obicei, pe o masă mai înaltă și, potrivit tradiției, credincioșii sărută mai întâi Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce și Sfântul Epitaf, după care trec, în genunchi, pe sub masa pe care este așezat.
Care este, mai exact, semnificația acestui obicei? Gestul semnifică pietatea creștinilor, profundă și plină de venerație în cinstea suferințelor și a răstignirii Mântuitorului Iisus Hristos. Rostul acestui obicei aduce aminte de fapta de milostenie a lui Iosif din Arimateea și a lui Nicodim, cei care, au coborât trupul Mântuitorului de pe Cruce după ce și-a dat ultima suflare, apoi l-au uns și l-au pregatit pentru îngropare, înainte de a-L așeza în mormânt. Unii dintre credincioși aleg să treacă o singură dată pe sub masa pe care se află Sfântul Epitaf, imitând, într-un fel, Jertfa Mântuitorului care a fost unică în istoria mântuirii noastre, iar alții trec de trei ori, în amintirea celor trei zile în care trupul Mântuitorului a șezut în mormânt.
Trecând în Vinerea Mare pe sub Sfântul Epitaf și participând la Prohodul Domnului, această slujbă de îngropare a Mântuitorului, suntem parte a unui cor care intonează, liniștit, un adevărat „cântec” de plângere pentru Fiul lui Dumnezeu Întrupat, Care S-a jertfit de bunăvoie pentru întreg neamul omenesc ca să îl izbăvească din păcat.
Apoi, fiecare dintre noi trebuie să avem în minte faptul că, trecând pe sub Epitaful din mijlocul bisericii, ne asemănăm lui Hristos și, la fel ca Dânsul, trecând prin moarte, „cu moartea pe moarte călcând”, vom ajunge la Viață, la iubirea deplină, la comuniunea de iubire cu Dumnezeu.
Așadar, îngenunchind sub Sfântul Epitaf, de la mic la mare, după o tradiție de veacuri, oamenii nu fac altceva decât să coboare în mormânt alături de Hristos, pentru ca în noaptea Învierii să învieze alături de El, după cum auzim că se cântă la strană, în cadrul Canonului Paștilor: „Ieri m-am îngropat împreună cu tine, Hristoase, Astăzi mă scol împreună cu Tine, înviind Tu. Răstignitu-m-am ieri, împreună cu Tine, Însuți împreună mă preaslăvește, Mântuitorule, Întru Împărăția Ta”. (Cântarea a III-a)
