Ce nu știam despre toacă și rolul ei în cultul Bisericii noastre

V-am obișnuit deja – în fiecare săptămână aducem în atenția dumneavoastră, a membrilor familiei extinse Bizanticons Art, gânduri, semnificații și idei poate mai puțin cunoscute legate de istoria, tradiția și cultul Bisericii noastre. Ne bucurăm că ele își găsesc ecou și împlinire înaintea ochilor și minților tuturor celor care ne sunt aproape. Nu, nu sunt vorbe în vânt și trebuie să mărturisim: fiecare mesaj de apreciere pe care îl primim ne bucură, ne ține vii și ne face să rezonăm cu fiecare dintre dumneavoastră ca o bătaie de inimă. De inimă și de… toacă. Pentru că, despre toacă vom așterne câteva rânduri, de această dată.

Ne-am născut cu sunetul ei și ne-a însoțit toată copilăria. Îi auzim „glasul” sâmbăta, apoi duminica, la Liturghie. Ne cheamă să ne aducem aminte de Cer, ne amintește să ne așezăm în genunchi și să-i mulțumim Domnului pentru toate cele dăruite și leagă pământul de ceea ce este dumnezeiesc prin bătăile ei. Înainte de a ne îndrepta atenția către semnificația și rostul acestui obiect în cadrul slujbelor Bisericii noastre, considerăm că este important să subliniem câteva noțiuni istorice, legate de apariția lui.

Astfel, trebuie să știm că toaca este, mai întâi de toate, un instrument muzical de percuție, cu origini îndepărtate în Orient, cel mai probabil îl Egipt. După ce, prin Edictul de la Milan din anul 313, creștinismul devine religie de stat, credincioșii au încetat să se mai adune în catacombe pentru săvârșirea Sfintei Liturghii și au început să vestească, bucuroși, slujbele bisericeşti, cu ajutorul unor trâmbiţe și/ sau clopoţei. Pe de altă parte, bucuria aceasta a credincioșilor a fost simțită, mai târziu, și în rândul primelor comunități monahale, monahii vestind chemarea la rugăciune și începutul slujbelor (mai ales miezonoptica) printr-o simplă bătaie în ușile chiliilor celorlalți membri ai obștii.

Gestul acesta a evoluat în timp și, bătaia în ușă a devenit un obiect. Deosebim, astăzi, două tipuri de toacă – mare (lungă de 2-3 metri și lată de aproximativ 30 centimetri, așezată în clopotnițele bisericilor și mănăstirilor, având la capete câteva găuri pentru o mai bună rezonanță) și mică (o vedem mai ales în mănăstiri, purtată în jurul lăcașului de cult de către un monah înainte de începerea slujbelor din zilele de rând, cu opriri şi închinăciuni cuvenite în cele patru laturi ale bisericii). Pe lângă acestea, există și tochița, o toacă mică, din metal, cu diferite inscripții și motive, utilizată în momentele mai importante ale slujbelor dar și pentru a chema obștea la masă. Bătaia în toacă depinde foarte mult de măiestria celui rânduit, făcându-se în mod ritmat și cu diferite cadențe muzicale.

În acest, sens, toaca simbolizează, conform Sfântului Teodor Studitul, „chemarea la rugăciune a îngerului Domnului”, iar Sfântul Gherman al Constantinopolului spune că ea este un soi de semnal care ne îndeamnă la rugăciune stăruitoare și întărește pe toți în războiul cu dușmanii nevăzuți. Mai aproape de zilele noastre, referindu-se la semnificația acestui obiect, Părintele Constantin Galeriu, unul dintre cei mai importanți duhovnici ai Ortodoxiei românești, spunea că toaca este „un cântec de durere şi bucurie, vestind odată cu bătaia cuielor Crucii şi imnul pascal al Învierii”, iar Înaltpreasfinţitul Părinte Ioan Selejan, Mitropolitul Banatului, mărturisea într-un interviu acordat acum câțiva ani, că ansamblul tuturor acestor elemente sonore emise de clopot și de toacă „ne poartă spre cântul liturgic, care, la rândul lui, ne deschide porţile inimii”.

Având, așa cum am văzut, o profundă semnificație spirituală, toaca este un soi de „rugăciune a mâinilor”, dacă o putem numi așa, cu implicații dogmatice: bătaia circulară semnifică iubirea veșnică și necondiționată a lui Dumnezeu, cea în formă de triunghi – atotprezența și providenţa divină și, nu în cele din urmă, bătaia în formă de Cruce ne amintește de răstignirea și jertfa de pe Cruce a Mântuitorului și de faptul că, asemenea Lui, și noi ar trebui să ne jertfim, pentru cei de lângă noi – în familie, în societate și în orice împrejurare, asumându-ne cu adevărat rolul de creștini, iar nu doar la nivel declarativ.

Așadar, până în ziua de astăzi, alături de clopote, toaca răsună în incinta bisericilor și mănăstirilor ortodoxe din întreaga lume. Fiind o adevărată rugăciune sculptată în lemn, toaca reprezintă, în mod sonor și ritmat, trecerea de la timpul cotidian la timpul liturgic, al Bisericii. Fiecăruia dintre noi, toaca ne este lecție și ne este scară. Avansăm de la prima treaptă, de la auz sau de la „rugăciunea mâinilor”, către rugăciunea rostită, a limbii și ajungem, în cele din urmă, la rugăciunea inimii, cea dincolo de orice cuvânt, portativ și notă muzicală, devenind, pas cu pas, cetățeni „cu acte legale” ai Împărăției lui Dumnezeu.

Vă recomandăm să descoperiți pe site-ul nostru noua colecție de toace și ciocane din lemn de paltin, confecționate cu mare măiestrie de către un meșter lemnar din Bucovina lui Ștefan cel Mare și Sfânt care duce mai departe, prin munca lui, tradiția nemuritoare a cântecului de toacă:

• Toacă mare din lemn de paltin 4x30x100 cm: https://www.bizanticons.ro/ro/toaca/15923-toaca-mare-lemn-de-paltin-4x30x100-cm.html
• Toacă mare din lemn de paltin 4x30x150 cm: https://www.bizanticons.ro/ro/toaca/15928-toaca-mare-lemn-de-paltin-4x30x150-cm.html
• Ciocan de toacă din lemn de paltin 35cm: https://www.bizanticons.ro/ro/toaca/15759-ciocan-toaca-lemn-de-paltin-35cm.html
• Toacă din lemn de paltin 13×135 cm: https://www.bizanticons.ro/ro/toaca/13708-toaca-lemn-de-paltin-13×135-cm.html
• Toacă din lemn de paltin 15×170 cm: https://www.bizanticons.ro/ro/toaca/13549-toaca-lemn-de-paltin-15×170-cm.html