Cu fix o săptămână înainte de Patimile şi de Învierea Sa, Mântuitorul a intrat în cetatea Ierusalimului călare pe un mânz de asină, fiind înconjurat de cei 12 Apostoli ai Săi. În semn de bucurie și de slăvire, evreii, alături de copiii lor, aşterneau înaintea lui Hristos haine şi ramuri de finic, strigând: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” (Ioan 12, 13).
Această tradiție specifică Marelui Praznic al Floriilor nu este de dată recentă, așa cum se vehiculează prin diverse medii. Prima mențiune scrisă legată de ramurile pe care creștinii le purtau în ziua de Florii o regăsim în Jurnalul Egeriei, o pelerină din Europa vestică, probabil o călugăriță, care a scris un jurnal despre pelerinajul ei în Ţara Sfântă spre sfârşitul secolului al IV-lea. În paginile acestui izvor deosebit de important pentru Biserica noastră, Egeria descrie călătăriile și experiențele pe care le-a trăit în timpul vizitelor la Betleem, Nazaret, Muntele Carantaniei, Iordan, Muntele Tabor și Muntele Maslinilor, Betania, Emaus, și altele. Astfel, în ceea ce privește sărbătoarea Floriilor, Egeria consemnează că, în timpul vizitei sale, credincioșii urcau în Muntele Măslinilor cântând rugăciuni și purtând ramuri în mâini:
„Când se apropie ceasul al unsprezecelea, se citeşte locul din Evanghelie unde copiii cu ramuri şi stâlpări de finic au întâmpinat pe Domnul, zicând: «Binecuvântat Cel ce vine în numele Domnului» […]. Şi toţi copiii câţi sunt prin acele locuri, până chiar şi cei care nu pot merge singuri pe picioare şi care – mici fiind – îi poartă părinţii aşezaţi pe grumazul lor, purtând toţi, în mâini, ramuri: unii de palmieri, alţii de măslini, şi aşa este însoţit episcopul în chipul în care a fost întâmpinat atunci Domnul”.
Încă din cele mai vechi timpuri, finicul era considerat un simbol al victoriei. La vechii egipteni, spre exemplu, ramurile de finic reprezentau o marcă a veșniciei, iar în lumea greco-romană acestea reprezentau simbolul biruinței în lupte. Romanii își întâmpinau câştigătorii la întreceri sau biruitorii în războaie cu ramuri de finic, în semn de înaltă laudă și apreciere pentru efortul pe care l-au depus în timpul luptei. Mai apoi, creștinismul le-a dat o altă conotație: biruința vieții asupra morții, victoria sufletului, care este veșnic, asupra trupului. Tot cu această adâncă semnificație sunt menționate ramurile de finic și în Cartea Apocalipsei: „După acestea, m-am uitat şi iată mulţime multă, pe care nimeni nu putea s-o numere, din tot neamul şi seminţiile şi popoarele şi limbile, stând înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe şi având în mână ramuri de finic” (Apocalipsa 7, 9).
Deși în Sfânta Sriptură citim că Mântuitorul a fost primit de evrei și de copiii lor cu ramuri de finic, în funcție de clima fiecărei țări ortodoxe în parte, această tradiție a ramurilor de Florii s-a adaptat, cu timpul. Astfel, acolo unde nu crește finicul, locul său a fost luat de ramurile de salcie sau măslin. În țara noastră, salcia este cea mai des-întâlnită de Florii, dat fiind faptul că din Delta Dunării până în nordul Bucovinei și în toate colțurile țării există mai mult de zece specii de salcie, de la cele pitice, din munți, care au doat câțiva zeci de centimetri înălțime, până la salcia albă, care stă de strajă pe lângă malurile râurilor și ale iazurilor. Strămoșii noștri, se pare, au ales salcia pentru a o aduce în fața preoților spre a o binecuvânta deoarece ea reprezintă curăția sufletului dobândită prin pocăință și smerenie, mai ales că salcia este numită deseori și „plângătoare”. Așa cum sălciile reușesc să înmugurească chiar dacă sunt pe jumătate uscate, și sufletele noastre renasc prin spovedania repetată și prin primirea Sfintei Euharistii. Eusebiu de Cezareea însuși scria că „salcia, cu verdele ei veşnic şi cu vigoarea tânără a creşterii sale, este simbolul bogăţiei acelui izvor de apă spirituală ce izvorăşte în Biserica Logosului“.
Ca o tradiție nemuritoare, din primele veacuri creștine și până în ziua de astăzi, ramurile de salcie sau de finic sunt binecuvântate de preoți la finalul slujbei de Florii în toate bisericile și mănăstirile din cadrul Bisericii Ortodoxe, iar credincioșii care participă la slujbă le iau și le duc în casele lor, așezându-le la icoane, în colțul de rugăciune, sau păstrându-le în alt loc curat. Semnificația acestui gest este una profundă: credincioșii Îl primesc pe Hristos în casele și în sufletele lor în această zi care marchează începutul Săptămânii Mari cu deosebită bucurie, așa cum au făcut și evreii de odinioară la Ierusalim, însă cu o diferență care „face diferența”: bucuria de la o săptămână distanță a Învierii din morți a Mântuitorului.
O întrebare care ne-a fost adresată în repetate rânduri cu privire la acest subiect al ramurilor sfințite de Florii este următoarea: ce facem cu ele atunci când se usucă, mai ales că pe an ce trece, la icoane se adună din ce în ce mai multe ramuri? Răspunsul Bisericii este următorul: ramurile nu se aruncă nicidecum, ele purtând binecuvântarea lui Dumnezeu în urma rugăciunii preotului și a sfințirii lor cu apă sfințită. Cel mai potrivit ar fi ca ele să fie arse sau îngropate în pământ, locul care le dă hrana necesară și în care acestea își înfig rădăcinile încă de când sunt plante firave. Îngropându-le în pământ, ramurile se întorc din nou în natura-mamă.
Așadar, fie că purtăm în mâini ramuri de finic, măslin sau salcie, în ziua Floriilor să ducem la casele noastre aceste simboluri ale biruinței și ale nemuririi, bucuroși că am reușit să biruim ispitele din timpul postului, că am primit iertarea păcatelor la scaunul de spovedanie, în fața icoanei lui Hristos, prin pocăință și prin săvârșirea tuturor faptelor bune. Nu doar în această zi, ci de peste două mii de ani, fiecare dintre noi continuă să fie un cetățean al Ierusalimului care l-a primit pe Hristos. Cum? Cântând la fiecare Sfântă Liturghie, înainte de sfinţirea Cinstitelor Daruri, precum odinioară, ierusalimitenii: „Osana întru cei de sus. Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!”.
Foto: www.basilica.ro
