„Rugul Aprins”: povestea icoanei Maicii Domnului ocrotitoarea și păzitoarea de incendii

În ziua de 4 septembrie, Biserica noastră face pomenirea mai multor sfinți mucenici, a Sfântului Prooroc Moise, omul pe care l-a ales Dumnezeu să ducă poporul evreu din robia egipteană în Țara Făgăduinței, dar și a icoanei Maicii Domnului „Rugul Aprins” – reprezentare a cărei poveste deosebită o vom relata în rândurile care urmează.

Icoana Maicii Domnului „Rugul Aprins” are ca temei ermineutic un pasaj biblic din cadrul Vechiului Testament: momentul în care Dumnezeu i se arată lui Moise pe Muntele Horeb. Ce s-a întâmplat acolo, de fapt? Conform capitolului al treilea din cartea Ieșirii, Moise păştea oile lui Ietro, preotul din Madian, socrul său. Depărtându-se el odată cu turma în pustie, a ajuns până la muntele lui Dumnezeu, la Horeb. Acolo i S-a arătat îngerul Domnului într-o pară de foc, care ieşea dintr-un rug; şi a văzut că rugul ardea, dar nu se mistuia. Atunci, Moise merge mai aproape, dar Domnul îl oprește, spunându-i că acel loc este sfânt și dându-i, totodată, misiunea de a duce poporul ales în pământul Făgăduinței: „Mergând dar, adună pe bătrânii fiilor lui Israel şi le spune: Domnul Dumnezeul părinţilor noştri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov mi S-a arătat şi a zis: V-am cercetat de aproape şi am văzut câte vi se întâmplă în Egipt!”. (Ieșirea 3, 16)

Astfel, de mii de ani, Biserica noastră păstrează neatinsă Sfânta Tradiție și canoanele Sfinților Părinți întruniți într-un Duh în cadrul Sinoadelor Ecumenice, care au stabilit, insuflați de Duhul Sfânt, că Moise a văzut acolo, pe Muntele Horeb, Lumina cea Necreată a lui Dumnezeu, o lumină asemenea celei care strălucea în mod minunat pe fața și pe hainele Mântuitorului în timpul Schimbării la Față de pe Tabor. Totodată, în rugul cel care ardea dar nu se mistuia, Biserica a văzut imaginea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care l-a născut lumii acesteia pe Hristos, rămânând Fecioară atât înainte de naștere, cât și în timpul nașterii şi după naştere.

Ideea aceasta a intrat, cu timpul, atât în cadrul învățăturii și dogmaticii ortodoxe referitoare la Energiile Necreate și la Persoana Maicii lui Dumnezeu, cât și în domeniul liturgic, ajungând ca noi să cântăm până astăzi, spre exemplu, în cadrul Vecerniei de sâmbătă seara: „Trecut-a umbra Legii, și Darul a venit, că precum rugul n-a ars fiind aprins, aşa Fecioară ai născut, şi Fecioară ai rămas, în locul stâlpului celui de foc, a răsărit Soarele dreptăţii, în locul lui Moise, Hristos, mântuirea sufletelor noastre.”

În ceea ce privește reprezentarea iconografică propriu-zisă, primele icoane ale Maicii Domnului au fost pictate la Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” din Sinai – fapt explicabil dacă stăm să ne gândim că Altarul acestui sfânt locaș este zidit exact pe locul rugului văzut de Moise. Icoanele o înfățișau, la început, pe Maica Domnului ținându-L în mână pe pruncul Hristos în mijlocul unui rug arzând cu putere, în partea stângă apărând Moise fără papuci, căci așa îi poruncise Dumnezeu pe Muntele Horeb: să se descalțe, căci locul în care i s-a arătat este unul sfânt. În icoana inițială și, poate, cea mai cunoscută, era reprezentată o stea mare, cu opt colțuri, sub forma unor romburi suprapuse, în centrul cărora se află Maica lui Dumnezeu cu Mântuitorul în brațe. Patru colțuri din cele opt sunt roșii – reprezentând focul, iar celelalte patru, colorate în verde – simbolizează faptul că rugul nu a ars, ci a rămas integru. Pe colțurile stelei roșii apar simbolurile celor patru Sfinți Evangheliști: îngerul (Sfântul Evanghelist Matei), leul (Sfântul Evanghelist Marcu), boul (Sfântul Evanghelist Luca) și vulturul (Sfântul Evanghelist Ioan), iar pe cele patru colțuri ale stelei verzi au fost reprezentați Sfinții Îngeri.

Cu timpul, icoana a evoluat, iar în unele dintre cele mai recente reprezentări îi putem observa într-un colț pe Sfântul Prooroc Moise, pe Sfinţii Arhangheli, dar și rugul de pe Horeb, iar în alt colț, pe Profetul Isaia şi mai mulți serafimi cu cărbunele aprins din cunoscuta sa profeţie. De asemenea, mai sunt reprezentați Profetul Iezechiel şi profeția sa – poarta prin care doar Domnul Dumnezeu poate intra, patriarhul Iacob cu scara sau mlădiţa lui Iesei. Tradiția Bisericii păstrează vie o întâmplare conform căreia, demult, un incendiu puternic a cuprins un sat întreg cu case construite din lemn. Acolo, în fața unei case, în mijlocul focului, unul dintre bărbații care ajutau la stingerea focului, a văzut o bătrână cu ochii în lacrimi din pricina necazului, iar în mâinile bătătorite de muncă ținea icoana Maicii Domnului „Rugul Aprins”. Bărbatul a rămas pe loc pentru o clipă, marcat de credința și rugăciunea bătrânei, care nu era însoțită de tămâie, ci de fumul greu al lemnului și cărbunelui ars. A doua zi, omul a încremenit. Din tot satul mai rămăsese doar casa bătrânei, ca și cum ar fi dorit să spună urmașilor despre încercarea prin care a trecut.

În cinstea icoanei Maicii Domnului „Rugul Aprins” a fost întocmită și o slujbă specială, săvârșită în Muntele Sinai la vreme de furtună și ploaie abundentă cu fulgere și tunete. De asemenea, în țara noastră, i-a fost dedicat un imn, scris în anul 1948 de către poetul Sandu Tudor, călugărit mai apoi la mănăstirea Antim, cu numele de Agaton. El făcea parte din Mișcarea „Rugul Aprins” și a fost o victimă a prigoanei anticreștine din timpul regimului comunist.

Pentru că este unul dintre cele mai frumoase imnuri din cadrul literaturii române, redăm aici câteva versuri, în loc de încheiere, cu recomandarea ca, atunci când, în vreme de furtună sau la ceas de seară vă plecați genunchii în rugăciune, să nu uitați de Imnul Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului (disponibil aici pentru comandă), semnat de Ieroschimonahul Daniil – Sandu Tudor, citit în fața uneia dintre cele mai frumoase icoane ale Maicii Domnului „Rugul Aprins”, disponibile mai jos: „Cum să aflăm odihnă de la gânduri? Maică Fecioară, Preasfântă Fecioară! /Cum sa ne rupem de-ale patimilor rânduri, necovârșitele ispite ce ne-nfășoară? Fa-Te, Tu, nouă „zicerea” râvnită, „măiestria cea bună a-nduhovnicirii”. /Cu ea sa ne biruim firea robită, până în scrumul despătimirii”.