Pe măsură ce luna octombrie se apropie de sfârșit, zilele se scurtează, serile ne adună tot mai devreme acasă, iar gândurile încep să se îndrepte către Postul Nașterii Domnului. În acest răstimp de toamnă, calendarul Bisericii noastre ne invită să descoperim viața unei sfinte despre care – credem noi – se vorbește prea puțin: Cuvioasa Teofana Basarab, fiică de voievod, fostă țarină a Bulgariei și monahie, prăznuită pe 28 octombrie.
În 2026, când Patriarhia Română le pomenește în chip deosebit pe sfintele femei din calendar, povestea ei ne este cu atât mai apropiată. Teofana a fost fiica lui Basarab Întemeietorul, soție și mamă, apoi țarină a Bulgariei și, în cele din urmă, monahie. Între palatul de la Târnovo și mănăstirea în care s-a nevoit au încăput ani de grijă pentru familie, cărți și biserici sprijinite, dar și încercări care i-au schimbat viața. Cum a parcurs toate acestea și de ce este numită cea dintâi monahie de neam român cunoscută în istorie? Aflați în rândurile de mai jos!
Fiica lui Basarab Întemeietorul, țarină la Târnovo
Sfânta Teofana s-a născut la începutul secolului al XIV-lea, în familia voievodului Basarab I Întemeietorul și a doamnei Marghita. La Botez a primit numele Teodora și a crescut la curtea domnească, într-o vreme în care legăturile dintre familiile conducătoare aveau o mare însemnătate pentru țările de la nordul și sudul Dunării. În anul 1322, Teodora s-a căsătorit cu Ivan Alexandru, pe atunci despot de Loveci. Când acesta a devenit țar al Bulgariei, ea l-a urmat la Târnovo, unde a avut de purtat atât responsabilitățile vieții de la curte, cât și grija propriei familii. Împreună au avut patru copii: Mihail Asan, Ivan Strațimir, Ivan Asan și Vasilisa. Sursele bisericești amintesc că Teodora s-a îngrijit de creșterea lor în dragoste față de Dumnezeu și față de oameni, pregătindu-i pentru îndatoririle care îi așteptau.
Viața unei țarine putea fi înconjurată de cinste, însă nu era ferită de suferință. Doi dintre fiii Teodorei au murit în războaie. Într-o miniatură din Cronica lui Manase, unul dintre puținele portrete ale sale păstrate din acea epocă, o vedem în haine de doliu, la prohodirea fiului său Ivan Asan. Dacă, de obicei, cronicile ne spun numele conducătorilor și înșiră anii domniei lor, această imagine ne lasă să întrezărim durerea unei mame.
Teodora și Ivan Alexandru au sprijinit biserici și mănăstiri într-o perioadă de înflorire a vieții monahale din lumea ortodoxă. Țarina a arătat o grijă aparte și pentru cărțile de slujbă, pentru scrierile Sfinților Părinți și pentru oamenii care le traduceau și le copiau. Izvoarele bisericești leagă această lucrare de centrele de la Loveci, Târnovo și, mai târziu, Vidin. Poate că astăzi trecem repede peste un asemenea amănunt, obișnuiți fiind să găsim o carte în câteva clipe. În secolul al XIV-lea, însă, fiecare manuscris cerea muncă îndelungată: textul trebuia adus, uneori tradus, apoi copiat de mână, filă după filă. Grija Teodorei pentru aceste cărți a ajutat la răspândirea lor în biserici și mănăstiri, acolo unde puteau fi citite și folosite de generațiile următoare.
Preocuparea pentru scrierile duhovnicești s-a păstrat și în familia sa. Mai târziu, la Vidin, Ana, soția fiului ei Ivan Strațimir, a comandat Sbornicul de la Vidin, o culegere care cuprinde vieți ale unor sfinte femei. Nu știm ce rol direct a avut Teofana în alcătuirea acestei cărți; știm însă că, în anii în care ea fusese țarină, sprijinirea copiștilor și a manuscriselor devenise deja o parte a vieții sale.
Teodora a devenit Teofana
În anul 1345, Ivan Alexandru a hotărât să se despartă de Teodora și să ia o altă soție. Îndepărtată de la curtea țarului, ea s-a aflat în fața unei schimbări pe care nu și-o pregătise. Nu ne-au rămas cuvintele prin care să-și fi povestit durerea și nici gândurile cu care a întâmpinat zilele ce au urmat. Cunoaștem însă alegerea pe care a făcut-o: a intrat în monahism și a primit numele Teofana. A viețuit într-o vreme în care mulți monahi căutau liniștea și rugăciunea neîncetată, urmând calea isihiei. Potrivit tradiției bisericești, Teofana a primit îndrumare de la Sfântul Teodosie de la Târnovo și a deprins, în viața monahală, ascultarea, păzirea liniștii și rugăciunea lui Iisus. Ea, care cunoscuse din apropiere grija pentru așezămintele monahale, ajungea acum să împărtășească rânduiala și nevoința celor din obște.
Mai târziu, Cuvioasa s-a apropiat de fiul său Ivan Strațimir, conducătorul țaratului de la Vidin. Tradiția spune că ultimii ani i-a petrecut la Mănăstirea Albotina, un așezământ săpat în stâncă, aflat nu departe de cetate. Nu se cunoaște cu exactitate data la care a trecut la Domnul, dar amintirea ei a rămas vie printre credincioșii din Timocul bulgăresc și sârbesc, care au continuat să o pomenească pe 28 octombrie.
De ce este numită prima monahie de neam român din istorie?
În anul 2022, Biserica Ortodoxă Română a hotărât canonizarea Cuvioasei Teofana Basarab, numind-o în tomos „cea dintâi monahie de neam român cunoscută în istorie”. Formularea este importantă: ea arată că Teofana este cea mai veche monahie de neam român despre care avem astăzi mărturii, fără a exclude existența altor femei care au ales viața monahală înaintea ei și ale căror nume nu s-au păstrat.
Și poate că tocmai acest cuvânt, cunoscută, ne îndeamnă să o privim cu mai multă atenție. O cunoaștem ca fiică a lui Basarab Întemeietorul și ca țarină a Bulgariei, o întâlnim în miniatura unei cronici ca mamă îndurerată și o pomenim în Biserică drept monahie care și-a închinat anii rugăciunii. Fiecare dintre aceste mărturii ne ajută să înțelegem câte ceva din drumul ei, deși multe întâmplări ale vieții sale rămân știute numai de Dumnezeu.
La praznicul Sfintei Teofana, să-i încredințăm rugăciunilor ei pe părinții aflați în durere, pe oamenii care trec prin despărțiri și pe cei care încearcă să-și găsească din nou rostul după o schimbare grea. Să cerem și noi puterea de a rămâne aproape de Hristos în toate împrejurările vieții și de a face binele care ne stă în putere, acolo unde ne aflăm.
Sfântă Cuvioasă Teofana Basarab, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!
Aducem în atenția dumneavoastră, cu acest prilej, Mineiul sfinților români pe octombrie-noiembrie, în care puteți descoperi multe alte povești impresionante ale sfinților pe care îi cinstim de-a lungul anului, alături de câteva cărți de rugăciune – felinare pe drumul nostru către Grădina Raiului. Click pe linkurile aflate sub fotografiile de mai jos pentru detalii și comenzi!
