Nu este nevoie de vreun sondaj de opinie ca să demonstrăm ceea ce este mai mult decât evident: cele mai frumoase sărbători de iarnă se petrec în satele românești, loc în care timpul parcă stă în loc, în antiteză cu ritmul din ce în ce mai alert al marilor orașe. Satul este spațiu binecuvântat, în care tradițiile strămoșești își păstrează încă nota autentică și firească, fără a fi umbrite de obiceiurile moderne, consumeriste, aduse din Occident și introduse în viețile noastre peste noapte.
Unul dintre cele mai vechi obiceiuri creştine legate de sărbătoarea Naşterii Domnului este mersul preotului cu Ajunul sau „umblatul cu icoana”, așa cum este el intitulat în alte zone ale țării noastre. Care este semnificația acestui obicei și de ce este bine să primim preotul în casele noastre înaintea Crăciunului, în pofida tuturor preconcepțiilor pe care le întâlnim la tot pasul? Să aflăm în rândurile de mai jos!
Conform tradiţiei Bisericii noastre, înaintea marelui praznic al Nașterii Domnului preoţii merg în casele enoriaşilor cu Ajunul, pentru a-i binecuvânta și pentru a se ruga împreună înaintea acestui moment special din punct de vedere duhovnicesc, dar şi liturgic. Fiind un soi de slujbă săvârşită în afara zidurilor bisericii, pe străzi și ulițe, în apartamente, curți și gospodării, mersul cu Ajunul are câteva caracteristici deosebite: preotul poartă doar epitrahilul și ține în mâini icoana Nașterii Domnului, fiind însoțit de cântăreț, acesta din urmă cântând troparul Nașterii. La intrarea în fiecare casă, preotul dă credincioşilor icoana pentru a fi sărutată.
Conform istoricilor și teologilor bisericii noastre, obârșiile acestui obicei urcă în timp până în secolul al IV-lea, perioadă în care Naşterea şi Botezul Domnului erau sărbătorite la un loc, în ziua de 6 ianuarie. În ajunul acestei zile, adică pe 5 ianuarie, toţi creştinii țineau post aspru, iar străduința lor duhovnicească era pe deplin răsplătită prin vizita preotului, care intra în casele lor cu icoana, binecuvântându-i și apreciind efortul postirii și al înfrânării tuturor celor ai casei. Nici pe teritoriul țării noastre obieciul umblatului cu icoana nu este unul de dată recentă. Bunăoară, în secolul al XVII-lea, arhidiaconul Paul de Allep, călător și cronicar ortodox sirian, nota într-una dintre cronicele sale câteva detalii legate de această tradiție: „E de observat că în această ţară se obişnuieşte, în seara dinspre Naşterea lui Hristos, ca toţi preoţii din diferite târguri, însoţiţi de sărmani, de citeţi şi de corişti, să se ducă în cârduri, purtând icoane, şi să umble prin norod toată noaptea, vizitând casele boierilor şi urându-le bucurie. Astfel umblau ei toată noaptea, cântând Naşterea lui Hristos”.
Mersul cu Ajunul este o lucrare a Bisericii cu o dublă semnificație. În primul rând, ea are o valoare sacramentală, dată de rânduiala care încă se păstrează în comunitățile rurale. Conform acesteia, după cântarea troparului, gospodinele așezau pe masă bucatele de frupt, pregătite cu multă grijă în această perioadă, dar și alimente gătite special pentru cei adormiți: colăcei proaspeți, colivă, sarmale de post, fructe uscate și altele asemenea. Preotul le binecuvânta în prezența tuturor membrilor familiei, iar stăpânul casei le dădea de pomană ulterior văduvelor, celor sărmani și orfanilor, pentru ca și ei să se bucure de Naşterea Domnului.
De asemenea, tradiția Ajunului are și un pronunțat caracter pastoral. Colindând fiecare casă din parohia care i-a fost încredințată spre păstorire, preotul binecuvântează pe fiecare membru al familiei în parte, vestindu-le în mod personal bucuria Naşterea Domnului. Totodată, prin vizita din Ajunul Crăciunului, preotul depășește spațiul exclusiv bisericesc, al slujbelor și al rânduielilor liturgice desfășurate în sfântul locaș, și pășește în locul în care familiile viețuiesc zi de zi. Prin acest fapt, el află îndeaproape starea în care se află fiecare familie din parohie, ia aminte la bucuriile dar și necazurile acestora, pentru ca mai apoi să poată să se îngrijească de fiecare, în funcție de necesități și priorități. Credincioșii, la rândul lor, se deschid și primesc sfaturile celui care le este păstor și duhovnic, cer povățuire cu privire la diferite aspecte ale vieții, simt dragostea și purtarea lui de grijă, toate acestea ducând la consolidarea relației dintre cler și popor.
Cu toate acestea, fie din cauza lipsei unei minime educații religioase, fie din ignoranță sau pe fondul unor convingeri străine de duhul Bisericii, mulți pun la îndoială rolul și semnificația acestui obicei, reducându-l la o simplă superstiție, luându-l în derâdere și refuzând ostil să deschidă preotului poarta sau ușa, acuzându-l că este motivat mai ales de aspectul financiar. Evident, acest lucru nu poate fi adevărat. Preotul nu este nici pe departe un soi de „tonomat” care oferă credincioșilor binecuvântarea lui Dumnezeu sau povățuiri pe drumul mântuirii în schimbul unor sume de bani. Cine are ochi de văzut, știe că acuzele ieftine nu au fundament și că nu vor lua nicicând locul datinilor străbune.
Versetul scripturistic „Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20) este, fără îndoială, cel mai bun rezumat al acestui obicei străbun. Primind preotul cu icoana Nașterii Domnului, creștinii trec dincolo de acțiunea vizibilă, palpabilă, întâmpinându-L în realitate pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care s-a Întrupat ca să sfințească timpul şi lumea noastră întreagă. Hristos nu sparge uși, așa cum nici preotul nu o face. A deschide ușa și a-L primi pe Iisus în inimă este, până la urmă, o binecuvântare la finalul celor 40 de zile de post, o responsabilitate și o alegere a fiecăruia dintre noi. Tu ce alegi în acest an: prejudecata sau binecuvântarea?
Vă invităm să descoperiți pe site-ul nostru o selecție de volume și icoane ale Mântuitorului, potrivite atât pentru colțul dumneavoastră de rugăciune, cât și spre a fi oferite în dar celor apropiați cu prilejul acestui Mare Praznic. Click pe linkurile aflate sub imaginile de mai jos pentru detalii și comenzi!
Foto: basilica.ro
