Ne aflăm deja pe ultima sută de metri a Postului Mare… După învierea lui Lazăr din morţi și cu exact o săptămână înainte de Învierea Sa, Iisus a trimis pe ucenici să-I aducă mânzul asinei şi, înconjurat de aceștia, a intrat în cetatea Ierusalimului. De atunci, ca un obicei bine înrădăcinat în tradiția popoarelor ortodoxe, credincioșii rememorează episodul deosebit al Intrării Domnului în Ierusalim prin procesiuni cu icoana praznicului și purtând în mâini stâlpări (ramuri verzi sau crenguțe înfrunzite), asemenea evreilor de odinioară.
Există foarte multe tradiții legate de praznicul Intrării Domnului în Ierusalim, dar și multe întrebări care le însoțesc pe acestea, însă una dintre ele, adusă an de an în discuție în mediul on-line, dar și în alte medii teologice și eclesiale este cea a ramurilor de finic pe care ierusalimitenii le-au purtat în mâini sau le-au așezat sub picioarele lui Hristos. De ce, așadar, au ales ei finicul și nu un alt tip de arbust sau plantă pentru a-și exprima bucuria în momentul întâlnirii cu Mântuitorul? Să aflăm împreună răspunsul, în rândurile de mai jos!
Finicul, întâmpinarea și întruchiparea lui Hristos
Pornim în încercarea noastră explicativă, așa cum este și firesc, de la textul Sfintei Scripturi și aflăm, așadar, că evreii alături de copiii lor aşterneau înaintea Mântuitorului veşminte şi ramuri de finic; unii le aruncau pe cale, iar alţii le purtau în mâini şi strigau, mergând înaintea Lui: ,,Osana Fiului lui David! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” (Matei 21, 9; Ioan 12, 13).
Pentru cei care nu știu, finicul cau curmalul este un arbust foarte prezent în istoria creștinismului. După denumirea științifică „Phoenix dactylifera”, finicul este un palmier ce face parte din genul Pheonix, fiind considerat încă din cele mai vechi timpuri un simbol al iubirii, al nădejdii şi al învierii. Unii scriitori bisericești au propus o paralelă interesantă între etimologia cuvântului „finic” și pasărea Phoenix, care arde, apoi renaște din propria cenușă, simbol regăsit chiar și în Sfânta Scriptură, în cartea lui Iov: „Şi îmi ziceam: Voi adormi în cuibul meu şi ca pasărea Phoenix voi înmulţi zilele mele” (29, 18). Mai târziu, simbolul acesta a fost corelat chiar cu moartea și Învierea Mântuitorului, după trei zile, pasărea Phoenix fiind gravată pe multe pietre funerare din primele secole creștine. Acest lucru este confirmat și de o descoperire interesantă, de acum câțiva ani, din Tesalonic. În contextul lucrărilor de construcţie a metroului, în zona stației „Piaţa Democraţiei”, aproape de „Poarta de Aur”, a fost descoperită o capelă funerară, în interiorul căreia arheologii au găsit mai multe resturi de mozaic ce compun o pasăre Phoenix cu un fel de aureolă, de fiecare parte fiind reprezentate alte șase păsări. Arheologii au cercetat subiectul și au presupus că pasărea Phoenix este simbolul lui Hristos, iar cele 12 păsări sunt Sfinţii Apostoli.
Arbust rezistent, capabil să trăiască chiar și peste 200 de ani, finicul a fost în veacurile persecuțiilor și un simbol al rezistenței pentru cei dintâi creștini. Pentru dulceața și savoarea sa fructelor sale (curmalele), finicul a fost numit în vechime „hrana pământului”, fapt care i-a făcut pe unii creștini să-l asemene încă o dată cu Hristos, cel care înainte de a petrece trei zile și trei nopți în inima pământului, în locuința morților, ne-a lăsat nouă Sfânta Euharistie, Taina Tainelor și adevărata hrană și băutură care ne ajută să creştem întru Hristos şi să devenim una cu El.
Deși în Noul Testament finicul este regăsit doar în contextul Intrării Domnului în Ierusalim și în Apocalipsă, în cărțile Vechiului Testament, termenul „finic” este menționat de 21 de ori. Spre exemplu, în Psalmul 91 citim că „Dreptul ca finicul va înflori și ca un cedru din Liban se va înmulți”, în sensul că omul care este credincios, smerit și care trăiește după poruncile Domnului va crește în armonie și în virtute asemenea acestor arbori, iar în Cartea a doua a macabeilor (10, 7), finicul este amintit, ca și la Intrarea Domnului în Ierusalim, ca semn al laudei și al bucuriei: „Pentru aceea, stâlpări şi ramuri frumoase, precum şi finici având, laude dădeau Celui care îi învrednicise să sfinţească templul”.
Fiind bine ancorat în timp, obiceiul purtării ramurilor de finic s-a perpetuat și a reușit să rămână viu până în zilele noastre. Spre exemplu, la sfârşitul secolului al IV-lea, pelerina apuseană Egeria (sau Etheria, în unele scrieri bisericești), în jurnalul ei de călătorie la Locurile Sfinte, ne vorbeşte despre procesiunea ce se organiza în această zi a Floriilor, după săvârşirea Sfintei Liturghii. Toţi creştinii se strângeau pe la orele 13:00 şi mergeau împreună cu slujitorii şi episcopul cetăţii pe Muntele Măslinilor, până la locul de unde Domnul S-a Înălţat la cer: „Tot poporul merge înaintea episcopului, cântându-se imne şi antifoane şi răspunzând într-una: «Binecuvântat Cel ce vine în numele Domnului!». Şi toţi copiii câţi sunt prin acele locuri, până chiar şi cei care nu pot merge singuri pe picioare şi care – mici fiind – îi poartă părinţii aşezaţi pe grumazul lor, purtând toţi, în mâini, ramuri: unii de palmieri, alţii de măslini, şi aşa este însoţit episcopul în chipul în care a fost întâmpinat atunci Domnul”. Apoi, din Ierusalim, sărbătoarea Duminicii Stâlpărilor a trecut mai întâi în Egipt, apoi în Siria şi în Asia Mică. În secolul al V-lea era celebrată deja în capitala Imperiului bizantin, Constantinopol. În timpul secolelor al VI-lea și al VII-lea, sărbătoarea se răspândeşte şi în Occident, când se introduce în tradiția bisericii şi binecuvântarea ramurilor de finic, aduse de credincioşi la biserică.
Ramuri cu adânci semnificații teologice
Trecând în plan liturgic, observăm că în creștinism, ramurie de finic simbolizează biruința vieții asupra morții, victoria sufletului, care este veșnic, asupra trupului. Astfel, regăsim prezența ramurilor de finic în Mărimurile Utreniei Floriilor, care ne cheamă: „Veniţi şi noi cu pruncii să aducem lui Dumnezeu credinţă, ca nişte ramuri de finic şi dragoste ca nişte stâlpări”, dar și în troparul sărbătorii, pe care îl auzim cântat la strană în această zi și în care ramurile de finic sunt considerate „semne ale biruinței”: „Pentru aceasta şi noi, ca pruncii, semnele biruinţei purtând, Ţie biruitorului morţii strigăm: Osana Celui dintru înălţime, bine eşti cuvântat Cel Ce vii intru numele Domnului”. Înțelesul duhovnicesc al stâlpărilor este unul profund, cu perspective teologice care ar trebui să ne rămână în minte. Potrivit Sinaxarului, prin stâlpări, adică prin ramuri fragede, s-a arătat mai dinainte biruinţa lui Hristos împotriva morţii. „Acest popor care acum fâlfâie stâlpări de finic peste câteva zile îi va ciopli crucea. Aceștia, care îi strigă acum Osana, vor striga să se răstignească. Astăzi îi arată cinste, iar peste câteva zile, atâta defăimare”, spunea Ilie Miniat, unul dintre cei mai însemnați predicatori greci din perioada post-patristică.
Totodată, știm că în Roma antică era obiceiul ca învingătorii în lupte sau în războaie să fie cinstiţi şi însoţiţi în procesiuni triumfale cu ramuri verzi de copaci, iar în Grecia antică, în timpul Jocurilor Olimpice, în ziua a cincea erau premiați învingătorii care primeau o cunună din ramuri de măslin sălbatic. Astfel, ziua aceasta a Floriilor devine pentru fiecare dintre noi o „alarmă” care ne amintește că suntem chemați să ne reînnoim viața prin pocăință și prin împărtășirea cu Sfintele Taine, pentru a putea înfrânge hățișurile și cursele diavolului, spre a ajunge învingători la triumful Învierii. Tot cu acest înțeles, de biruință asupra morții și ca semn al Învierii sunt amintite ramurile de finic în cartea Apocalipsei, unde citim: „ […] iată mulţime multă, pe care nimeni nu putea s-o numere, din tot neamul şi seminţiile şi popoarele şi limbile, stând înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe şi având în mână ramuri de finic” (Apocalipsa 7, 9). Faptul că ramura de finic este alcătuită din mai multe frunze face trimitere la un buchet, un mănunchi compus din virtuțile pe care noi le-am dobândit prin nevoință de-a lungul postului și cu care ar trebui să Îl întampinăm pe Hristos în semn de încredințare desăvârșită și deplină în Cuvântul Evangheliei și în poruncile Sale mântuitoare.
În preajma acestei mari sărbători a Floriilor, venim în sprijinul dumneavoastră cu câteva sugestii de icoane ortodoxe ale Mântuitorului, realizate în stil bizantin, după tehnici tradiționale cu materiale naturale de înaltă calitate, pentru o mai bună calitate a imaginii și pentru obținerea unei rezistențe de lungă durată. Click pe linkurile aflate sub icoanele de mai jos pentru detalii și comenzi!
Foto credit: ziarullumina.ro
