În fiecare an, în data de 14 septembrie, Biserica noastră Ortodoxă sărbătorește Înălțarea Sfintei Cruci, praznic care ne amintește atât de descoperirea lemnului pe care a fost răstignit Mântuitorul, cât și de locul central pe care Crucea îl ocupă în viața creștinilor. O întâlnim pe turlele bisericilor, în sfintele icoane, în casele credincioșilor și la răspântiile drumurilor, ne însemnăm cu ea la începutul și la sfârșitul rugăciunii, iar cei mai mulți dintre noi o purtăm la gât încă din copilărie.
De ce purtăm însă crucea aproape de inimă? Este ea o formă de „protecție”, așa cum spun unii, un semn de recunoaștere sau o mărturisire a credinței? Contează materialul din care este confecționată și trebuie neapărat sfințită înainte de a fi purtată? Aflați răspunsurile, ca de obicei, în rândurile de mai jos!
Instrumentul morții care a devenit semn al biruinței
Înainte de toate, trebuie să amintim că, în lumea antică, răstignirea era una dintre cele mai umilitoare și dureroase forme de execuție, rezervată în special sclavilor și celor considerați periculoși pentru autoritatea romană. Prin Jertfa Mântuitorului, Crucea a încetat însă să mai fie numai un instrument al suferinței și al morții, devenind altarul pe care Hristos S-a adus jertfă pentru mântuirea lumii și semnul biruinței Sale asupra păcatului, iadului și morții. De aceea, Sfântul Apostol Pavel spune că „cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 18). Puterea Crucii nu izvorăște din forma sau materialul ei, ci din Persoana Celui Care a fost răstignit pe ea și a înviat a treia zi. Creștinii nu despart, așadar, Crucea de Înviere, deoarece Jertfa de pe Golgota nu se încheie în mormânt, ci deschide calea vieții veșnice. Această legătură este mărturisită limpede și în cântarea Bisericii: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, și sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim”.
Purtarea crucii la gât are rădăcini vechi în viața creștină, chiar dacă nu putem stabili cu exactitate momentul în care acest obicei a apărut. Izvoarele primelor veacuri atestă mai întâi folosirea frecventă a semnului Crucii, iar din Antichitatea creștină târzie avem mărturii tot mai clare despre cruci și mici relicvare purtate asupra trupului. Crucea așezată la gât arată că omul Îi aparține lui Hristos și dorește să-și trăiască viața sub semnul Jertfei și al Învierii Sale. Ea devine astfel o mărturisire tăcută, dar vizibilă, a cuvintelor Mântuitorului: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu” (Matei 10, 32).
Această mărturisire nu trebuie să fie ostentativă, făcută pentru a atrage atenția sau pentru a crea impresia unei evlavii deosebite, dar nici ascunsă din rușinea de a fi recunoscuți drept creștini. Esențială rămâne atitudinea lăuntrică a credinciosului și convingerea care însuflețește acest gest.
Nu este bijuterie și nici talisman
Crucea poate fi confecționată din lemn, argint, aur sau dintr-un material obișnuit, fără ca valoarea sa duhovnicească să depindă de prețul metalului ori de măiestria lucrăturii. O cruce simplă din lemn nu este mai puțin importantă decât una din aur, după cum nici purtarea unei cruci scumpe nu îl face pe om mai credincios. Ea poate avea și frumusețe artistică, însă nu trebuie redusă la rolul unui accesoriu ales pentru a se potrivi cu îmbrăcămintea. Atunci când este purtată numai din rațiuni estetice, fără credință și fără conștiința semnificației sale, Crucea riscă să fie golită tocmai de sensul pentru care creștinul o așază aproape de inimă.
În același timp, Crucea nu este o amuletă căreia îi atribuim în mod automat puteri magice. Creștinul nu crede că un obiect îl apără independent de Dumnezeu, indiferent de felul în care trăiește, ci își pune nădejdea în Hristos, Cel Care a sfințit Crucea prin Jertfa Sa. Deosebirea dintre semnele creștine și talismane este subliniată și în sfaturile Sfântului Paisie Aghioritul despre primejdia folosirii amuletelor: „Sărmanii oameni poartă astfel de talismane, chipurile ca să fie ajutaţi, şi se chinuiesc. Pe acestea trebuie să le ardă, iar cenuşa s-o îngroape adânc în pământ sau s-o arunce în mare, apoi să meargă să se spovedească, numai aşa se eliberează.”
Crucea este, așadar, „armă asupra diavolului” nu printr-o lucrare impersonală sau magică, ci prin puterea lui Dumnezeu, primită și mărturisită într-o viață de rugăciune, pocăință și participare la Sfintele Taine.
De la Botez până la sfârșitul vieții
În practica ortodoxă, cruciulița este adesea oferită copilului în legătură cu primirea Sfântului Botez, pentru a-i aminti că a devenit mădular al Bisericii și că întreaga sa viață trebuie să fie unită cu Hristos. De aceea, ea nu este numai un dar făcut de nași sau de familie, ci un semn care îl poate însoți pe creștin de la începutul vieții sale în Biserică și până la mormânt. Un exemplu grăitor se găsește și în rânduiala tunderii în monahism, când noul călugăr primește pe piept o cruce, ca semn al hotărârii de a urma lui Hristos, de a se face părtaș Pătimirilor Lui și de a trăi cu nădejdea Învierii. Chemarea nu le este adresată însă numai monahilor. Fiecare creștin este chemat să poarte nu doar semnul material al Crucii, ci și „crucea” propriei vieți, potrivit cuvintelor Mântuitorului: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).
Este firesc ca o cruce cumpărată sau primită în dar să fie dusă la biserică pentru a fi binecuvântată de preot. Prin rugăciunea de sfințire, obiectul este afierosit lui Dumnezeu, iar Biserica cere ca semnul Crucii să-i fie credinciosului întărire în credință, sprijin în nădejde și ocrotire în lupta cu ispitele. Sfințirea nu trebuie însă înțeleasă ca o „activare” magică a obiectului și nici ca o garanție că purtătorul va fi ferit de orice necaz. Crucea binecuvântată îl cheamă pe om la o legătură mai profundă cu Hristos, iar această legătură se hrănește prin rugăciune, Spovedanie, Împărtășire și împlinirea poruncilor.
Spre finalul editorialului nostru, trebuie să spunem și un lucru foarte important: nu este suficient să purtăm Crucea la gât dacă faptele noastre contrazic credința pe care ea o mărturisește. Omul care poartă semnul iubirii jertfelnice este chemat să ierte, să se roage, să-i ajute pe cei aflați în suferință și să nu răspundă răului prin rău, pentru ca semnul de pe piept să nu rămână despărțit de felul în care își trăiește viața. Purtată cu credință, Crucea ne amintește în fiecare zi că nu suntem singuri în încercări, că suferința nu are ultimul cuvânt și că drumul vieții noastre, deși pare dificil în multe momente, se îndreaptă către Înviere. Atunci când o atingem în timpul unei rugăciuni sau într-un moment greu care ne stă înainte, nu apelăm la puterea unui talisman, ci ne întoarcem cu adevărat mintea și inima către Hristos Cel răstignit și înviat.
Așadar, purtăm la gât semnul Sfintei Cruci pentru a ne aminti Cui Îi aparținem, pentru a mărturisi credința noastră și pentru a păstra aproape de inimă semnul iubirii lui Dumnezeu față de lume. Crucea nu este un simplu obiect pe care îl purtăm, ci o chemare pe care trebuie să o împlinim, urmându-L pe Hristos cu credință, smerenie și nădejde până la capătul vieții noastre.
Sfântul Ioan Damaschin spunea că Sfânta Cruce este „sprijinul celor statornici, reazemul celor slabi, toiagul celor păstoriţi, călăuza celor convertiţi, desăvârşirea celor înaintaţi, mântuirea trupului şi a sufletului”. De aceea, în preajma acestei zile de 14 septembrie, ne-am gândit să adunăm la un loc, pentru dumneavoastră, cea mai vastă colecție de Cruci de perete, pentru colțul de rugăciune, începând cu cele mai mici prețuri, pentru ca în aceste vremuri tulburi, nimănui să nu-i lipsească „toiagul” și „călăuza”. Click pe linkurile aflate sub Sfintele Cruci de mai jos pentru detalii și comenzi:
Foto credit: Kaja Sariwating / www.unsplash.com
