Care sunt cele mai importante momente ale Sfintei Liturghii și ce semnifică ele? (Partea a II-a – Liturghia credincioșilor)

Dacă în articolul precedent (pe care îl puteți citi aici) am vorbit despre principalele momente din cadrul primei părți a Sfintei Liturghii, numită și „Liturghia catehumenilor”, adică a celor care încă nu primiseră Taina Sfântului Botez, dar erau catehizați sau instruiți spre a învăţa mai întâi adevărurile de credinţă, de această dată vom continua parcursul nostru „didactic”, dacă îl putem numi așa, cu cea de-a doua parte a Sfintei Liturghii, intitulată „Liturghia credincioșilor”, adică cea la care pot lua parte la Jertfa cea de Taină, la prefacerea Sfintelor Daruri și se pot împărtăși cu Trupul și Sângele Mântuitorului.

Finalul Liturghiei catehumenilor și începutul Liturghiei credincioșilor se întrepătrund prin două momente importante care se săvârșesc concomitent: rostirea ecteniei catehumenilor şi desfacerea antimisului, tradus în limba română prin „în loc de masă” (gr. ἀντί+ μίνσιον), o bucată de pânză din in sau mătase pe care este zugrăvită icoana îngropării Mântuitorului. Antimisul conține părticele de sfinte Moaște, iar pe el se pun Sfântul Potir și Sfântul Discul în timpul Liturghiei. Fără Antimis nu poate fi săvârșită Sfânta Liturghie

Liturghia credincioșilor (a celor botezați) cuprinde următoarele momente:

  1. Imnul Heruvic se cântă in cadrul Sfintei Liturghii atunci când Sfintele Daruri sunt aduse de la Proscomidiar pe Sfânta Masă. Deși începe cu sintagma „Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim”, acest imn nu este adresat îngerilor, după cum afirma Părintele profesor Petre Vintilescu ci el este o „formulă de autopersuasiune, pe care credincioșii prezenți la Liturghie si-o administrează colectiv în vederea înviorării potențialului lor spiritual”. Cântând imnul Heruvic, credincioșii simt că Îl slăvesc pe Dumnezeu într-un singur glas, alături de toate cetele îngerești care slujesc în chip nevăzut alături de noi. Îndemnul „Toată grija cea lumească să o lepădăm” vine să le amintească celor participanți de faptul că trebuie să renunțe la orice gând lumesc, la orice gest legat de lumea aceasta materială și cu smerenie și vrednicie să Îl primească pe „Împăratul tuturor”, pe Cel înconjurat de toate cetele cerești.
  2.  Vohodul Mare denumește mutarea cinstitelor Daruri de la Proscomidiar, locul în care au fost pregătite, prin mijlocul bisericii, către Sfânta Masă, unde urmează să fie sfinţite, prin puterea Sfântului Duh. Cercetările arheologice au scos în evidenţă faptul că, inițial, acesta era un un moment practic și utilitar, reprezentat de aducerea Darurilor în biserică de către diaconi, dintr-o clădire anexă a Bisericii numită skevofilachion, situată de obicei lângă intrare, în care se păstrau sfintele odoare, cărţile şi veşmintele. Aici, diaconii primeau darurile credincioşilor şi le pregăteau, iar preotul sau episcopul, când venea la slujbă, îmbrăca veșmintele, rostea rugăciunea punerii înainte de la Proscomidie, iar apoi mergea în biserică. După ce catehumenii plecau, diaconii aduceau Darurile la Altar, preotul sau episcopul le primea, apoi le așeza pe Sfânta Masă. Vohodul Mare simbolizează ultimul drum făcut de Hristos din Betania în Ierusalim, înainte de Patimile şi moartea Sa.
  3. Crezul în cadrul Sfintei Liturghii este o mărturisire a unităţii şi o proclamare a dreptei credinţe, pentru ca toți cei care doresc să se apropie de Potir și să se Împărtășească cu Sfintele Taine, să își curățească inimile și să se apropie cu și mai multă vrednicie de Trupul și Sângele Domnului. Rostind Crezul duminică de duminică sau la fiecare Sfântă Liturghie, noi nu facem altceva decât să reactualizăm făgăduinţa pe care am făcut-o la Botez, prin nașii noștri: de a ne uni cu Hristos şi a crede Lui până la sfârșitul vieții, rugându-ne în Biserica cea adevărată, una, sfântă, sobornicească şi apostolească. Înainte de începerea rostirii Crezului, preotul descoperă Sfintele Daruri, pentru ca mărturisirea credincioșilor să se facă înaintea feței Mântuitorului, neascunsă, neacoperită. Clătinarea, de către preot, a acoperământului mai mare deasupra Sfintelor Daruri simbolizează umbrirea acestora cu puterea Sfântului Duh dar și cutremurul de dinaintea Învierii și ridicarea pietrei de la ușa mormântului de către înger.
  4. Anaforaua: După rostirea Crezului, preotul începe Anaforaua, adică marea rugăciune euharistică, în cadrul căreia preotul i se adresează lui Dumnezeu-Tatăl, rugându-L ca El să-L trimită pe Sfântul Duh să prefacă Sfintele Daruri în Sfântul Trup şi Sânge al Domnului. Preotul ridică mâinile în sus, apoi face trei închinăciuni până la pământ şi cheamă pe Sfântul Duh, zicând: „Doamne, Cela ce pe Preasfântul Tău Duh L-ai trimis în ceasul al treilea Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la mine, ci Îl înnoieşte întru noi care ne rugăm Ţie”. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că nu omul preschinbă Darurile, ci „Hristos Însuși, care S-a răstignt pentru noi. Preotul este prezent acolo, efectuând acțiunea, dar puterea și Harul sunt ale lui Dumnezeu”. Documentele bisericești nu au păstrat, din păcate, textul epiclezei din primele secole creștine, însă practicarea ei este amintită în operele Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful, a Sfântului Irineu și a altor Sfinți Părinți și scriitori bisericești.
  5. Axionul este imnul de laudă care se cântă în timpul Sfintei Liturghii în cinstea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Denumirea imnului provine de la primele cuvinte ale textului cântării, din limba greacă: „Aξιόν ἐστιν ὡς ἀληθῶς” (Axion estin os alithos), adică „Cuvine-se cu adevărat”. Faptul că imediat după Epicleză o pomenim pe Maica Domnului are ca fundament ideea că Ea este cea mai apropiată persoană umană de inima Mântuitorului Hristos și fără Ea, noi nu L-am fi primit pe Mântuitorul și nici mântuirea sufletelor noastre. Prin nașterea și prin nevoința ei trupească Mântuitorul a luat trup și a devenit Om, iar în cadrul Sfintei Liturghii, Trupul Lui se dă tuturor credincioșilor spre nemurire și spre viața de veci.
  6. Tatăl Nostru este cea mai de seamă dintre toate rugăciunile, deoarece a fost alcătuită de Dumnezeu Fiul, adică de însuşi Mântuitorul nostru, la rugămintea unuia dintre Apostoli: „Doamne, învaţă-ne şi pe noi să ne rugăm” (Luca 11, 1). În cultul Bisericii Ortodoxe este folosit textul rugăciunii din Evanghelia după Matei. Rostim „Tatăl nostru” în cadrul Sfintei Liturghii deoarece noi, prin Întruparea și Jertfa Unică a Mântuitorului ne facem cu adevărat fii ai lui Dumnezeu. Când rostim această rugăciune, rostim, de fapt, înseşi cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos și ne rugăm cu adevărat în numele Său, motiv pentru care ea se mai numeşte și „Rugăciunea Domnească”. În cadrul ei regăsim șapte cereri pentru toate trebuinţele sufleteşti şi trupeşti, cerești și pământești, după cum urmează: „Sfinţească-se numele Tău”, „vie împărăţia Ta”, ,,Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ”, „Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi” (ne referim la Sfânta Împărtășanie), „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”, „Și nu ne duce pe noi în ispită” și, în cele din urmă „ci ne mântuieşte de cel rău”.
  7. Împărtășirea cu Sfintele Taine: Pentru că Sfânta Masă ţine locul Mesei de la Cina cea de Taină, episcopul, preoții și diaconii liturghisitori se împărtăşesc la fiecare Liturghie în Sfântul Altar, așa cum au făcut-o Apostolii la Cină. Când sunt credincioși de împărtășit, preotul toarnă în Sfântul Potir cele două părţi din Sfântul Trup, însemnate cu „Ni” şi „Ka”, deschide Sfintele Uşi ale Altarului şi îi cheamă pe credincioşi să se apropie de Sfântul Potir, prin cuvintele: „Cu frică lui Dumnezeu, cu credinţă şi dragoste să vă apropiaţi”.
  8. Rugăciunea Amvonului: După ectenia de mulţumire pentru primirea Sfintei Împărtăşanii, preotul iese din Altar și, așezându-se în mijlocul bisericii, rostește rugăciunea cu care se încheie slujba Sfintei Liturghii. Se numește „a Amvonului” deoarece în trecut bisericile aveau un loc mai înalt, sub forma unui balcon construit în partea de miazănoapte, de unde preotul citea Sfânta Evanghelie, rostea predica, iar în timp ce cobora, rostea și această rugăciune de încheiere. Rugăciunea Amvonului are în componența sa toate elementele unei rugăciuni: cerere, laudă, mulţumire şi mărturisire a credinţei în Sfânta Treime. După acest moment, preotul face apolisul, adică încheie Sfânta Liturghie, binecuvântând credincioşii şi cerând milostivirea lui Dumnezeu şi ajutorul tuturor Sfinţilor, pe care îi și pomenește cu cinste.

Am văzut, așadar, care sunt cele mai importante momente ale Sfintei Liturghii, într-o prezentare sintetică și practică, pentru ca fiecare dintre noi să le poată reține. Evident, nu am putut surprinde în doar câteva rânduri întregile semnificații teologice, liturgice și practice ale acestor momente. Fiecare dintre ele poate constitui un subiect pe marginea căruia să notăm idei-cheie și să redactăm un nou editorial.

Până atunci, însă, multe dintre întrebările dumneavoastră sau ale celor apropiați, aflați la început de drum în cele ale credinței ortodoxe, își pot găsi răspunsurile fără îndoială în Catehismul Ortodox, cartea în care se cuprinde pe scurt învățătura de credință a Bisericii noastre, o carte de căpătâi pe care ar trebui să o avem la loc de cinste în bibliotecile noastre. Asemenea unui abecedar, ea ne va ghida și ne va fi călăuză pe drumul mântuirii, învățându-ne noțiunile, ideile și cele mai importante lucruri legate de credința noastră. Pentru detalii și comenzi, click aici: https://www.bizanticons.ro/ro/catehisme/16449-invatatura-de-credinta-ortodoxa.html  

Sunteți preot și căutați să înfrumusețați Sfânta Biserică sau sunteți simplu credincios și doriți să donați un obiect bisericesc duhovnicului sau preotului din parohia de care aparțineți? Vă recomandăm colecția noastră de obiecte bisericești de înaltă calitate, făurite de specialiști cu experiență de zeci de ani în domeniul artei bisericești. Click pe linkurile de mai jos pentru detalii și comenzi:

Tags:

bizanticons

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

You might be interested in