În data de 17 ianuarie a fiecărui an, creștinii ortodocși de pretutindeni cinstesc cu mare evlavie pe Sfântului Antonie cel Mare, cunoscut și sub numele de Antonie Egipteanul sau „părintele monahismului creștin”, ajuns astăzi unul dintre cei mai cunoscuți sfinți ai Bisericii noastre Ortodoxe.
Cu prilejul prăznuirii sale, am decis să zăbovim o clipă și să consemnăm câteva rânduri legate de viața Sfântului Antonie, pentru cei dintre dumneavoastră care poate nu-l cunoașteți de-ajuns sau încă nu ați aflat detalii și informații semnificative legate de rolul pe care l-a avut și îl are în continuare în cadrul Bisericii.
Și-a dat toată averea săracilor
Sfântul Antonie cel Mare s-a născut în satul Coma din Egiptul de Sus, în anul 251, într-o familie de ţărani creştini bogați. Când a împlinit vârsta de 18 ani, părinții săi au trecut la Domnul, el rămânând doar cu sora sa de care trebuia sa aibă grijă. Își făcea fel și fel de gânduri – despre cum și ce vor mânca, unde vor locui și la cine vor mai găsi sprijin atunci când vor întâmpina greutăți în viață. Dar toate aveau să se așeze… La șase luni după acest moment trist, a auzit în biserică, în timpul unei sfinte slujbe, îndemnul Mântuitorului nostru Iisus Hristos din Evanghelia după Matei: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi”. În acel moment, totul a fost limpede pentru el. Știa ce are de făcut cu viața sa și nimeni nu-l mai putea împiedica. Ajuns acasă, și-a vândut pământurile, animalele pe care le mai aveau în bătătură, și-a încredințat sora unei comunități de fecioare și s-a mutat la marginea satului alături de un alt ascet, într-o colibă sărăcăcioasă, dorind ca în acest fel să rupă orice legătură cu lumea și cu păcatul și urmându-I Mântuitorului prin post, rugăciune și înfrânare.
A trăit timp de 17 ani într-o colibă și într-un mormânt părăsit
Până la vârsta de 35 de ani și-a trăit viața în acea colibă și într-un mormânt părăsit, dorind să se izoleze cât mai mult de lumea înconjurătoare. Mormântul îl descoperise în peregrinările sale prin deşert, fiind, de fapt, un soi de peșteră săpată în piatră. În vremurile mai vechi, egiptenii își aduceau aici morții, îi îmbălsămau și îi înfășau în pânze albe, după cutuma locului, apoi pecetluiau mormântul cu un fel de blestem păgân – pentru ca nimeni să nu se mai apropie de acel loc. Asta l-a făcut pe Sfântul Antonie să facă din mormântul părăsit Altar și loc de închinare. Ziua tăia ramuri de finic și le înmuia în apă, împletind coşuri, iar cu banii își cumpăra o pâine. Mânca o singură dată pe zi, uneori chiar și după două zile, numai după apusul soarelui. Hrana îi erau pâinea și sarea, iar setea și-o potolea cu puțină apă. La vârsta de 35 de ani hotărăște să se mute într-o cetate veche, așezată pe malul drept al Nilului, numită Pispir, unde rămâne timp de 20 de ani, devenind astfel părinte duhovnicesc pentru mai multe grupuri de asceți din deșertul Egiptului, dintre care cele mai vestite erau cele din Nitria și Schit (sau Skete).
În jurul anului 312, se retrage în partea de răsărit a Egiptului, ajungând după trei zile și trei nopți pe Muntele Kolzim, aproape de țărmul Mării Roșii. În acest loc fondează mănăstirea care-i poartă numele până astăzi. Pentru viețuirea sa curată, Domnul l-a învrednicit cu darul vindecării și al facerii de minuni, astfel încât în ciuda faptului că nu existau pe atunci mijloace rapide de comunicație, creștini din întregul Orient au început să-l caute pentru a primi sfat, povățuire și vindecare de boli. Prin purtarea sa aparte, Sfântul Antonie a transformat lumea păgână a Egiptului într-un spațiu creștin și într-un adevărat „leagăn al monahismului”. Din scrierile timpurii ale Bisericii, aflăm că Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, îi va vizita pe ucenicii Sfântului Antonie cel Mare în Egipt, iar în urma acestei vizite care l-a marcat pentru totdeauna, Sfântul Vasile va organiza monahismul, în forma pe care o avem în zilele noastre.
Din scrierile Sfântului Atanasie, ucenicul său, aflăm că Sfântul Antonie și-a cunoscut dinainte sfârșitul, trecând la Domnul la vârsta de 105 ani, nu înainte de a-și îndemna ucenicii să nu se lase ademeniți de învățăturile eretice ale vremii. În cele din urmă, un singur lucru i-a mai rugat pe doi dintre ucenicii săi mai apropiați: să-l îngroape în mare taină şi să nu spună absolut nimănui locul în care i-au așezat osemintele. Să țină acest secret doar ei doi până când se vor întâlni dincolo, în Împărăția lui Dumnezeu. De ce? Pentru că îi era teamă ca nu cumva lumea să-l caute chiar și după moarte, ținându-se astfel departe de orice urmă de mândrie. După trecerea sa în veșnicie, tot mai mulți creștini au urmat modelul său și nevoința sa duhovnicească. Se rugau așa cum el se ruga, posteau așa cum el i-a învățat și trăiau în smerenie și dragoste alături de frații lor, după porunca lui Hristos. Aveau să facă din deșert o adevărată lavră a monahismului creștin și din căldura aspră a soarelui să-și încălzească inimile pentru a ajunge la asemănarea cu Hristos. Știau că nu sunt singuri pe cale: Antonie care trăise într-un mormânt părăsit mersese deja pe „calea cea strâmtă” și îi aștepta Sus, în Cetatea cea fără de sfârșit.
Să ne rugăm și noi Sfântului Antonie cel Mare cu smerenie şi dragoste, încredințați fiind de ajutorul și mijlocirea sa! Descoperiți mai jos colecția de icoane și volume dedicate Sfântului Antonie și apăsați pe linkurile aflate sub fotografii pentru detalii și comenzi!
Foto: doxologia.ro