După cum probabil cunoașteți deja, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2024 drept Anul omagial al pastoraţiei şi îngrijirii bolnavilor şi Anul comemorativ al tuturor Sfinţilor tămăduitori fără de arginţi. Astfel, cinstirea în anul 2024 a tuturor Sfinților tămăduitori fără de arginți este un moment favorabil de sporire a rugăciunii pentru vindecarea bolnavilor și de apreciere a celor care îi îngrijesc pe cei bolnavi la casele lor sau în spitale.
Ținând cont de acest context, dar și cu prilejul prăznuirii Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ (5 august), singurul sfânt român din secolul al XX-lea, născut în secolul al XX-lea şi canonizat chiar în acelaşi secol, am decis să vă aducem în atenție un aspect mai puțin cunoscut din viața sa și anume motivul pentru care este considerat a fi ocrotitor al infirmierilor și al tuturor celor care sunt sprijin în suferință pentru cei apropiați. Detalii, în rândurile de mai jos!
Cine a fost Sfântul Ioan Iacob?
Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ, cunoscut şi sub numele de Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, s-a născut în data de 23 iulie 1913, în localitatea Crăiniceni din judeţul Botoşani, într-o familie de ţărani cu frică de Dumnezeu. La Botez a primit numele de Ilie. Când a împlinit frageda vârstă de șase luni de zile, mama sa, Ecaterina, a trecut la Domnul, în urma unei boli infecţioase, iar tatăl său, pe nume Maxim, a urmat-o întru Împărăția cea Veșnică imediat, murind ca erou în toamna anului 1916, în Primul Război Mondial, în Ungaria.
După ce a absolvit cursurile Liceului „Dimitrie Cantemir” din Cernăuți, în vara anului 1933 a hotărât să intre în obștea Mănăstirii Neamț. După aproape trei ani, înainte de Paștile anului 1936 este tuns în monahism alături de alți 15 frați ai lavrei nemțene. În toamna aceluiași an, pleacă într-un pelerinaj în Țara Sfântă, la Mormântul Domnului, și simțind că aparține acestui loc binecuvântat, intră în obștea Mănăstirii Sfântul Sava, unde se nevoiește timp de zece ani de zile, împlinind diferite ascultări. Dorind să înainteze pe drumul vieții duhovnicești, Sfântul Ioan Iacob se retrage în pustie alături de un ucenic român, într-o peșteră din pustia Qumranului, în apropiere de Marea Moartă. Tot în acest loc îl cunoaște pe monahul Ioanichie Pârâială, cel care avea să îi slujească ca ucenic până la sfârșitul vieții. După ce a fost numit de Patriarhia Română egumen la Schitul românesc Sfântul Ioan Botezătorul de pe Valea Iordanului, în anul 1952, intră alături de ucenicul său în obştea Mănăstirii „Sfântul Gheorghe Hozevitul” din pustiul Hozeva. Simțind că viața pustnicească este cea care îl împlinește în mod desăvârșit, se retrage alături de ucenicul său într-o peşteră din apropiere, numită „Chilia Sfintei Ana”.
Timp de peste 7 ani de zile s-au nevoit în acest loc, ajungând la o și mai înaltă statură duhovnicească, până în ziua de 5 august 1960, când Preamilostivul Dumnezeu l-a chemat pe robul Său, Ioan, la viața cea veșnică. Avea doar 47 de ani. Trupul său a fost înmormântat în peșteră de către arhim. Amfilohie, starețul Mănăstirii „Sfântul Gheorghe Hozevitul”, aflată în apropierea peșterii.
Sfântul patron al infirmierilor
Există mai multe episoade din viața Sfântului Ioan Iacob Hozevitul, care îl „califică” drept ocrotitor al celor care îi îngrijesc pe bolnavi. Mai întâi, citim în viața sa că, după ce a intrat în obștea Mănăstirii Neamț, starețul mănăstirii, Episcopul Nicodim, viitorul mitropolit al Moldovei și apoi patriarh al României, l-a primit cu multă dragoste, după care l-a trimis să se închine în fața icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului din biserica voievodală. Apoi, i-a rânduit ascultare la biblioteca mănăstirii, dar și la infirmerie. Ascultarea de la bolniță i-a oferit pentru prima dată ocazia să își manifeste iubirea față de aproapele în mod concret, îngrijindu-se de cei bolnavi și neputincioși.
Apoi, după câteva luni, a fost chemat să-și satisfacă stagiul militar, la Regimentul 29 Infanterie din Dorohoi. Aflându-se în armată că vine din mănăstire și că a împlinit ascultarea de infirmier, a fost repartizat și în acest loc să îngrijească bolnavii din infirmeria regimentului. După terminarea stagiului militar, s-a reîntors la Mănăstirea Neamț, chemat de fostul său stareț, devenit între timp mitropolit al Moldovei, dându-i-se de această dată doar ascultarea de bibliotecar, având astfel ocazia să citească mereu, dar și să pună în rânduială mulțimea de cărți și manuscrise care se găseau acolo.
Însă, pentru că își dorea o viață duhovnicească îmbunătățită, Sfântul Ioan Iacob a plecat în Țara Sfântă. A intrat în obştea Mănăstirii Sfântul Sava din pustiul Iordanului, unde s-a nevoit timp de zece ani, primind ascultarea de paraclisier, apoi – din nou – de infirmier al mănăstirii. Îngrijea cu dragoste atât pe călugări, cât și pe numeroșii arabi și beduini, bolnavi sau răniți în război, care erau aduși la infirmeria mănăstirii. În viața Sfântului Ioan este consemnat și un episod deosebit de interesant, legat de această ascultare de infirmier, pe care și-a asumat-o pe deplin în vremea în care s-a nevoit în Pustiul Hozevei. Mai exact, se spune că într-o zi, pe când se aflau la Mănăstirea „Sfântul Sava”, Părintele Ioanichie Pârâială, monah român și ucenic al Sfântului Ioan Iacob, ar fi suferit un accident destul de grav la cotul drept și, din acească cauză, după mai mulți ani de chin, a dezvoltat TBC osos. Avea o rană deschisă la cot și, prin această leziune infectată, pe lângă puroiul care se scurgea constant, începeau să se elimine fragmente de os aflate în stare de descompunere.
În această situație, starețul mănăstirii l-a dus pe Părintele Ioanichie la un spital din Ierusalim, unde medicii au decis că brațul părintelui trebuie amputat. Confruntat cu această decizie, părintele a declarat: „Dacă din asta va fi să mor, vreau să plec din această lume cu toate mădularele întregi”, refuzând orice intervenție medicală și părăsind spitalul. După ce s-a întors la mănăstire, Sfântul Ioan Iacob a început să-i trateze rana, spălând-o și bandajând-o cu ceaiuri din plante, iar după câteva astfel de tratamente, rana s-a închis și s-a vindecat. Părintele Ioanichie povestea că doar simțind mâna Părintelui Ioan pe el, se liniștea, durerile îl lăsau și o pace cu o bucurie sfântă îl cuprindea, încât nu mai simțea nici un fel de durere.
Monah îmbunătățit, bibliotecar desăvârșit dar și infirmier priceput, Sfântul Ioan Iacob ne-a lăsat ca moștenire numeroase scrieri și poezii care reflectă adâncimea spirituală și dragostea sa față de Dumnezeu și față de semenii aflați în suferință. În scrierile sale, el vorbește deseori despre importanța ascultării și a smereniei, arătând cum acestea sunt „cărările” sigure care duc spre mântuire.
Așadar, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, prin exemplul său de viață, ne oferă un model de urmat care transcende granițele monahismului. Compasiunea, smerenia, rugăciunea și dăruirea sunt valori care pot îmbogăți viețile noastre, ale tuturor, indiferent de statutul social sau profesional pe care îl avem. Urmând exemplul său, putem deveni mai atenți la durerile și suferințele celor din jurul nostru, mai iubitori și mai apropiați de Dumnezeu și de aproapele nostru. Sfântul Ioan Iacob Hozevitul nu este doar patronul infirmierilor, ci și un adevărat far călăuzitor pentru toți cei care caută să trăiască o viață plină de virtute.
Cu prilejul prăznuirii Sfântului Ioan Iacob de la Neamț, am pregătit pentru dumneavoastră în premieră un volum inedit: „Canoane pe cele 8 glasuri la Cuviosul Ioan Ιacob de la Neamț”, întocmit la Sfânta și Marea Mănăstire Vatoped. Totodată, am adăugat în colecție atât acatistul, cât și un CD și volumele de poezii și învățături ale sale, scrise cu multă sârguință duhovnicească în pustiul israelit al Hozevei. Click pe linkurile aflate sub imaginile de mai jos pentru detalii și comenzi:
Foto: basilica.ro
