Am intrat deja în luna noiembrie și sunt mai puțin de două săptămâni până la începutul Postului Nașterii Domnului. Frigul își face simțită prezența, iar gândul ni se îndreaptă, încetul cu încetul, spre vremea de pregătire pentru praznicul Crăciunului. Înainte de a porni pe acest drum, însă, Biserica ni-l aduce în atenție pe Sfântul Gavriil Georgianul, a cărui viață ne arată cât curaj poate cere mărturisirea credinței în Hristos.
În ziua de 1 mai 1965, în centrul orașului Tbilisi, oamenii priveau spre un uriaș portret al lui Lenin, așezat pe clădirea Consiliului de Miniștri pentru sărbătoarea oficială. Deodată, portretul a fost cuprins de flăcări. Cel care îi dăduse foc era un monah pe nume Gavriil, iar gestul său avea să-l coste ani de prigoană și suferință. Pentru el, însă, întrebarea era simplă: de ce să i se aducă atâta slavă unui om, în vreme ce Hristos era izgonit din viața publică? Șase luni și o zi despart în calendar acel 1 mai de 2 noiembrie, ziua în care Biserica îl pomenește pe Sfântul Cuvios Mărturisitor Gavriil Georgianul, cel nebun pentru Hristos. Este ziua trecerii sale la Domnul, petrecută treizeci de ani mai târziu. Ce înseamnă această numire neobișnuită și cum a ajuns monahul pe care autoritățile sovietice au încercat să-l reducă la tăcere să fie căutat, după moarte, de atâția credincioși? Vă invităm să-i descoperim împreună povestea în rândurile de mai jos!
Copilul care aduna icoanele aruncate
Înainte de a ajunge la întâmplarea care l-a făcut cunoscut, haideți să reținem câteva date despre viața sa, așa cum v-am obișnuit în articolele Bizanticons. Sfântul Gavriil s-a născut în anul 1929, la Tbilisi, și a primit la botez numele Goderdzi. Avea aproape doi ani când tatăl său a murit, iar de atunci cei din familie au început să-i spună Vasiko, în amintirea acestuia. A crescut într-o vreme în care mărturisirea credinței putea atrage necazuri, însă întâlnirea cu Evanghelia, pe care a reușit să și-o cumpere încă din copilărie, i-a dat vieții sale o direcție pe care nu avea s-o mai părăsească niciodată.
În timp ce unele biserici erau închise, iar oamenii se temeau să-și arate credința, Vasiko căuta icoanele lăsate deoparte și le păstra cu grijă. Își amenajase și un loc de rugăciune în curtea casei părintești; mai târziu, după ce mănăstirea în care slujea a fost închisă, a ridicat acolo, cu propriile mâini, o biserică având șapte turle. Pentru copilul de odinioară și pentru monahul de mai târziu, icoanele și biserica nu erau lucruri de care se putea lipsi după cum cereau vremurile.
În anul 1955, Goderdzi a primit numele Gavriil la tunderea în monahism și a fost hirotonit ieromonah. A slujit o vreme la Mănăstirea Betania, iar după închiderea ei de către autorități, în 1962, s-a întors la Tbilisi. Peste trei ani avea să facă gestul pentru care mulți l-au cunoscut mai întâi: în timpul manifestației de 1 mai, a incendiat portretul lui Lenin și a vorbit mulțimii despre slava cuvenită lui Hristos. A fost bătut, arestat și apoi internat cu forța într-un spital de psihiatrie. Documentele acelei internări consemnează drept semne ale presupusei sale boli faptul că vorbea despre Dumnezeu, se ruga, citea cărți bisericești și postea. A fost externat în ianuarie 1966, dar încercările sale nu s-au încheiat odată cu ieșirea din spital.
De ce „nebun pentru Hristos”?
În tradiția ortodoxă, nebunia pentru Hristos desemnează o cale de nevoință în care omul primește să fie neînțeles sau disprețuit și renunță la dorința de a părea important în ochii celorlalți. În viața Sfântului Gavriil, această numire amintește atât îndrăzneala cu care a mărturisit credința, cât și purtarea sa de mai târziu, adesea greu de înțeles pentru cei care îl întâlneau.
Părintele Gavriil nu căuta să fie admirat ca un erou al gestului din 1965. Potrivit mărturiilor păstrate despre el, după prigoana suferită a ales uneori să pară neînsemnat sau vrednic de ocară, în timp ce continua să vorbească oamenilor despre Hristos. Nu putem înțelege fiecare gest al său desprins din viața pe care a dus-o, dar putem vedea ce l-a ținut statornic: dragostea pentru Dumnezeu și grija față de oamenii aflați în suferință.
În ultimii ani ai vieții, părintele Gavriil a fost căutat de mulți credincioși pentru sfat și rugăciune și a rămas aproape de obștea Mănăstirii Samtavro. A trecut la Domnul la 2 noiembrie 1995 și, potrivit dorinței sale, a fost înmormântat în curtea mănăstirii. Biserica Ortodoxă a Georgiei l-a canonizat în anul 2012, stabilind pomenirea sa în ziua adormirii.
La aproape două decenii după trecerea sa la Domnul, cinstirea Sfântului Gavriil a adunat din nou mulțimile la Mănăstirea Samtavro. În 22 februarie 2014, potrivit hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii Georgiei, mormântul său din curtea mănăstirii a fost deschis, iar sfintele moaște au fost scoase și așezate în raclă, spre închinarea credincioșilor. Mii de oameni au venit să fie de față; apoi, racla a fost purtată în procesiune până la Catedrala Svetitskhoveli din Mtskheta și, după două zile, la Catedrala Sfintei Treimi din Tbilisi. Monahul pe care autoritățile sovietice încercaseră să-l reducă la tăcere era întâmpinat acum, în văzul tuturor, cu rugăciune și evlavie.
Cinstirea Sfântului Gavriil a ajuns și în țara noastră, într-un loc în care mărturisirea credinței sub comunism are o însemnătate aparte. Mănăstirea Paltin–Petru Vodă, ctitorită de Părintele Justin Pârvu, care a pătimit el însuși în temnițele comuniste, păstrează vie amintirea celor întemnițați pentru credința lor, prin rugăciune, publicații și un muzeu dedicat lor. Pe 2 noiembrie 2022, mănăstirea a primit un fragment din moaștele Sfântului Gavriil Georgianul, dăruit de părintele Matei Tulcan, slujitor al unei parohii românești din Italia. Credincioșii care ajung la Paltin se pot închina și icoanei sale, iar maicile îl numesc, cu multă căldură, „sfântul bucuriei celor întristați”.
Așadar, prin viața pe care a dus-o pe acest pământ, Sfântul Gavriil ne amintește că lui Hristos I se cuvine slava, iar pe omul de lângă noi suntem chemați să-l privim cu milă și să-l iubim, chiar și atunci când ne este potrivnic. A primit să fie socotit „nebun” de lume, dar nu a încetat să caute apropierea de Dumnezeu și să le fie aproape celor care aveau nevoie de mângâiere. Mai cu seamă în ziua prăznuirii sale de la început de noiembrie, să-i încredințăm rugăciunilor pe cei prigoniți pentru credință și pe cei apăsați de întristare. Să-i cerem să mijlocească și pentru noi, ca Dumnezeu să ne dăruiască îndrăzneală în mărturisirea adevărului, smerenie când suntem lăudați și dragoste față de aproapele, urmându-L în toate pe Domnul nostru Iisus Hristos.
Povestea Sfântului Gavriil Georgianul ne îndeamnă să ne amintim și de cei care au mărturisit credința în temnițele comuniste de la noi. Dacă doriți să le cunoașteți mai bine viețile, am ales pentru dumneavoastră câteva volume despre Părintele Justin Pârvu, Ioan Ianolide, Părintele Gheorghe Calciu și alți mărturisitori care au trecut prin prigoana secolului trecut. Comandați-le pe bizanticons.ro, accesând linkurile de sub coperțile de mai jos!
Sfinte Cuvioase Gavriil, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!
