Deși mai avem de parcurs câteva săptămâni până când calendarul ne va vesti intrarea în Postul Mare (care anul acesta va începe pe 23 februarie), gândul nostru se îndreaptă deja spre acea vreme a pocăinței. Este o perioadă în care sufletul se străduiește să-și curățească simțirile și să-și îndrepte pașii spre Dumnezeu, hrănindu-se cu pildele sfinților care au trăit în desăvârșită nevoință. Un astfel de luminător este Sfântul Efrem Sirul, prăznuit pe 28 ianuarie, marele dascăl al pocăinței, ale cărui scrieri au străbătut veacurile până în zilele noastre. Numele său ne este bine cunoscut mai ales datorită legăturii sale liturgice cu Postul Sfintelor Paști. Chiar dacă mai este timp până când vom rosti zilnic, cu metanii, rugăciunea „Doamne şi Stăpânul vieţii mele…”, chipul Sfântului Efrem ne este deja călăuză. Dar cum a ajuns Sfântul Efrem la o asemenea profunzime? Vă aducem înainte o întâmplare mai puțin cunoscută din viața sa, care ne arată cum chiar și un mare cuvios a avut nevoie de o lecție de smerenie, primită într-un mod cu totul neașteptat – din partea unei desfrânate. Cum a fost posibil acest lucru? Aflați în rândurile de mai jos!
Din umbra idolilor, la lumina Evangheliei
Înainte de a răspunde la întrebarea din titlu, vă propunem să rețineți câteva informații importante despre Sfântul Efrem. Născut în anul 306, în cetatea Nisibe din Mesopotamia, Sfântul Cuvios Efrem Sirul a provenea dintr-o familie păgână, fiind fiul unui preot al zeiței Abizal. Deși a crescut într-un mediu idolatru, viața sa a luat o nouă direcție în urma întâlnirii cu Sfântul Iacov, episcopul cetății Nisibe. Acesta l-a inițiat în tainele credinței și l-a botezat la vârsta de 18 ani, moment din care Efrem a decis să urmeze calea Bisericii și să trăiască în comuniune cu Dumnezeu, în pofida convingerilor părinților săi.
Din cauza persecuțiilor anticreștine declanșate în Persia, Sfântul Efrem a fost nevoit să părăsească orașul natal împreună cu alți credincioși. După o perioadă petrecută în Beit-Garbaya, s-a stabilit în Edessa, unde a îmbrățișat viața monahală timp de un deceniu. Această etapă a fost definită printr-o asceză riguroasă, rugăciune neîncetată și post, sfântul dedicându-se integral vieții duhovnicești. Tot în Edessa, el s-a remarcat ca un apărător ferm al dreptei credințe în fața numeroaselor erezii și secte din acea epocă.
Opera sa literară reprezintă o altă dimensiune fundamentală a moștenirii sale. Mare teolog și scriitor, Sfântul Efrem a lăsat în urmă lucrări de o mare profunzime, precum „Imnele” și „Comentariile la Facere”, care evidențiază stilul poetic unic al teologiei siriene. Pe lângă activitatea de scriitor, a fost un devotat păstor de suflete, călăuzindu-i pe credincioși spre mântuire. Prin asceza sa exemplară și stăpânirea deplină a poftelor trupești, Sfântul Efrem a devenit un model universal de smerenie și rugăciune pentru întreaga creștinătate.
Cum „l-a smerit” o desfrânată
O pildă cutremurătoare din viața Sfântului Efrem Sirul ne arată cum cel mai mare imnograf al Bisericii a primit una dintre cele mai importante lecții de viață nu de la un episcop sau de la un duhovnic cu o viață aleasă, ci… de la o femeie desfrânată, chiar la porțile Edessei.
Povestea ne poartă în Siria secolului al IV-lea. Sfântul Efrem a hotărât să-și părăsească chilia din pustie pentru a merge în cetatea Edessa, voind să se închine la sfintele moaște și să caute sfat de la păstorii Bisericii. Înainte de a intra pe porțile cetății, s-a rugat cu simplitate: „Doamne, când voi intra în cetate, trimite-mi un om să mă învețe, pentru ca prima mea vizită să fie cu folos”.
Răspunsul lui Dumnezeu a venit instantaneu, dar sub o formă care l-a tulburat pe Sfânt. Primul om întâlnit a fost o desfrânată care a început să-l privească cu insistență. Simțind o urmă de nemulțumire în inima sa – căci se aștepta la un învățat, nu la o persoană cufundată în păcat – Sfântul i-a reproșat femeii: „Nu ți-e rușine deloc să stai și să mă privești cu atâta stăruință?”. Însă răspunsul ei a fost cel care l-a lăsat fără cuvinte și i-a oferit lecția pe care o ceruse de la Dumnezeu: „Eu fac ceea ce mi se potrivește”, i-a răspuns ea. „Din coasta bărbatului am fost zidită și spre acesta îmi am îndreptată privirea. Dar tu, care ai fost zidit din țărână, ai face bine să ai privirea îndreptată mereu spre aceasta…”.
În acea secundă, Sfântul Efrem a înțeles că Dumnezeu îi trimisese exact omul care să îl învețe. Nu a fost un teolog renumit, ci o femeie pierdută, care i-a amintit Sfântului că adevărata sfințenie începe cu privirea aplecată spre propria neputință, spre „țărâna” din care suntem făcuți. A înțeles că harul nu este „limitat” la zidurile bisericii sau la sfințenia chiliei. Dumnezeu poate folosi chiar și un om aflat în cădere pentru a ridica pe un altul pe o treaptă superioară a smereniei. Nu în ultimul rând, Sfântul Efrem a învățat atunci că întreaga lume este o școală a mântuirii, iar cetatea, cu toate ispitele ei, poate fi un loc al folosului duhovnicesc dacă sufletul este treaz. Astfel, în loc să se simtă jignit de mustrarea femeii, el s-a bucurat de purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
Așadar, această întâmplare ne învață că Bunul Dumnezeu are grijă să ne smerească prin cele mai neașteptate persoane și situații. Cu toate că Postul Mare este încă la orizont, lecția Sfântului Efrem este valabilă în orice zi: să nu judecăm chipul celui care ne stă în față, ci să căutăm în fiecare întâlnire cuvântul lui Dumnezeu care ne îndeamnă la smerenie.
Cu acest prilej, am adunat pentru dumneavoastră câteva volume cu învățăturile acestui mare părinte al pustiei, Sfântul Efrem Sirul, câteva cărți de rugăciune, precum și „Candelele Dăruirii” – felinare pe drumul nostru către Grădina Raiului. Click pe linkurile aflate sub fotografiile de mai jos pentru detalii și comenzi!
