Prăznuit cu multă evlavie în cea de-a zecea zi a lunii februarie, Sfântul Sfințit Mucenic Haralambie rămâne în conștiința poporului nostru drept ierarhul cu viață sfântă care, la venerabila vârstă de 113 ani, a pecetluit mărturisirea sa pentru Hristos cu sângele martiriului. Cunoscut în tradiția satului românesc drept ocrotitor al roadelor pământului, dar mai ales ca mare tămăduitor și izbăvitor de boli molipsitoare, Sfântul Haralambie este cel către care, în clipe de grea încercare, credincioșii își îndreaptă nădejdea pentru sănătatea trupească și sufletească.
Dacă în multe zone din țară, această zi este marcată de sfințirea apei și a roadelor, existând obiceiul ca „aghiasma Sfântului Haralambie” să binecuvânteze grădinile și animalele gospodarilor, evlavia populară a păstrat în sipetul memoriei și alte rânduieli, mai puțin cunoscute astăzi, dar pline de un profund înțeles teologic. Un aspect aparte pe care am dori să vi-l prezentăm cu prilejul prăznuirii Sfântului Haralambie din acest an este, însă, o tradiție arhaică ce vorbește despre puterea solidarității și a jertfei comunitare în fața suferinței: „Cămașa ciumei”. Ce este aceasta și ce legătură are cu Sfântul Haralambie? Aflați în rândurile de mai jos!
Sfântul care L-a văzut pe Hristos înconjurat de îngeri
Haideți să reținem, înainte de toate, câteva informații despre acest sfânt din ziua de 10 februarie. Sfântul Sfințit Mucenic Haralambie s-a născut la sfârșitul primului secol creștin în cetatea Magnezia, fiind binecuvântat încă din pruncie cu lumina credinței. Spre deosebire de mulți alți martiri care au descoperit adevărul Evangheliei la maturitate, Sfântul Haralambie a crescut în credința creștină, transformându-și întreaga existență într-o pildă vie de cumpătare și asceză. În tinerețea sa, el nu s-a mulțumit doar cu o trăire personală a credinței, ci, mistuit de dorința mântuirii aproapelui, a căutat neîncetat să îi aducă pe cei rătăciți la cunoașterea lui Hristos.
La vârsta de 40 de ani, a primit taina preoției, moment care a marcat intensificarea misiunii sale apostolice. Chiar și în perioadele de aprigă prigoană sub domnia împăratului Septimiu Sever, ierarhul Magneziei nu și-a tăinuit crezul. Deși expus pericolelor, el a rămas statornic, refuzând orice compromis cu lumea păgână. Martiriul său, survenit la uimitoarea vârstă de 113 ani, a fost însoțit de o viziune cerească: înainte de tăierea capului, cerurile s-au deschis, iar Sfântul I-a văzut pe Mântuitorul înconjurat de îngeri.
În acel moment, Sfântul Haralambie nu a cerut ușurarea propriilor chinuri, ci a mijlocit pentru toți cei care aveau să-i cinstească pomenirea. El L-a rugat pe Dumnezeu ca locurile unde vor odihni moaștele sale să fie ferite de foame, de boli și de deznădejde, bucurându-se în schimb de pace și belșug. Răspunsul din Ceruri a pecetluit destinul său de mare tămăduitor: „Facă-se după cererea ta!”.
Sfântul Haralambie și cămașa ciumei
Întâmplarea de mai sus, de la sfârșitul vieții Sfântului Haralambie, este confirmată chiar în Acatistul închinat lui, unde citim astfel: „S-a arătat Domnul puterilor cu mulțime de îngeri asupra ta […] dându-ți totodată dar de tămăduire asupra celor ce vor cinsti în lume și vor prăznui numele tău, ca să fie scăpați de toate bolile și nevoile lor, iar mai ales de năprasnica boală a ciumei”.
În conștiința duhovnicească a neamului românesc, boala nu a fost niciodată privită ca un simplu accident, ci ca o încercare îngăduită de Dumnezeu pentru tămăduirea sufletului și a trupului deopotrivă, ori ca o consecință a îndepărtării omului de Izvorul Vieții. În fața marilor epidemii care au secerat omenirea, creștinii din satele românești de mai demult nu au răspuns doar prin măsuri pământești, ci mai ales prin rugăciune făcută împreună. Una dintre cele mai profunde expresii ale acestei stări este ritualul „Cămășii Ciumei”. Dacă etnologia vede în acest obicei un act care ține de superstiție, poate, teologia ortodoxă îl interpretează mai degrabă ca pe o formă de jertfă de sine.
Ritualul presupunea ca un grup de femei (adesea văduve, simbol al curăției și al smereniei în fața suferinței) să confecționeze o cămașă din pânză de cânepă într-o singură noapte, dinspre 9 spre 10 februarie, în ajunul prăznuirii Sfântului Haralambie, într-o tăcere absolută. Această tăcere era o pază a minții, care „acompania” rugăciunea neîncetată a inimii. În timp ce mâinile torceau și țeseau, mintea trebuia să fie la Dumnezeu. Lucrul săvârșit într-o singură noapte simboliza jertfa, dar și unitatea dragostei: întreaga comunitate se aduna simbolic în efortul acelor femei, înțelegând că suferința unuia este suferința tuturor.
Simbolismul cămășii este unul hristologic. Așa cum Hristos S-a dezbrăcat de slava Sa pentru a îmbrăca firea noastră bolnavă, creștinii de demult ofereau „cămașa de pe ei” ca semn de smerenie. Jean Chevalier nota că a-ți da cămașa înseamnă a-ți împărtăși intimitatea, a te dărui pe tine însuți. Prin acest obiect de pânză, comunitatea îi spunea Sfântului Haralambie: „Iată, Sfinte, munca și jertfa noastră; acoperă-ne și ocrotește-ne așa cum această cămașă acoperă trupul”. Alegerea cânepii grosolane, materialul celor săraci și al asceților, sublinia dorința de pocăință. Nu era o haină de mândrie, cum era ia, ci una de pocăință, asemenea sacului și cenușii din vechime.
După sfințirea ei de către preot, cămașa era dusă la hotarul satului, adică acolo unde drumul principal ieșea din raza locuită a satului. Dacă în plan simbolic aceasta trebuia să „îmbuneze” boala, în plan teologic gestul reprezenta marcarea spațiului pentru care se cerea purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Comunitatea cerea ca harul lui Dumnezeu, prin mijlocirea Sfântului Haralambie, să pună hotar morții și să păzească satul de suferință.
Așadar, deși timpul a așternut uitarea peste multe dintre tradițiile satului de demult, lecția duhovnicească a Sfântului Haralambie rămâne încă valabilă. Dincolo de simbolismul pânzei de bumbac sau de cânepă, rămâne adevărul neschimbat: nu obiectul în sine izbăvește, ci credința lucrătoare prin iubire (Galateni 5, 6) și puterea jertfei asumate în comun.
Fie că vorbim de procesiunile cu sfintele moaște care au ocrotit cetățile în vremuri de restriște, fie de gestul sincer al milei față de cel suferind, acestea sunt adevăratele noastre „cămăși” de astăzi. Ele ne amintesc că, în fața oricărei încercări, vindecarea nu vine din izolarea egoistă sau din teamă, ci din unirea noastră în rugăciune și faptă bună. Sub omoforul Sfântului Haralambie, învățăm că nu suntem niciodată singuri în fața „ceasului celui rău”; suntem acoperiți de grija sfinților, care ne îndeamnă să preschimbăm frica în nădejde și suferința în prilej de comuniune. Sfinte Haralambie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!
Am adunat la un loc pentru dumneavoastră, în această zi specială, icoana Sfântului Haralambie, alături de câteva volume, precum și cele mai frumoase cărți de rugăciuni. Comandați pentru biblioteca și colțul dumneavoastră de rugăciune sau dăruiți celor apropiați un dar fără dată de expirare, spre cinstirea Sfântului Sfințit Mucenic Haralambie. Click pe linkurile aflate sub imaginile de mai jos pentru detalii și comenzi:
