În fiecare an, în sâmbăta dinaintea Duminicii Lăsatului sec de brânză (la sfârșitul Săptămânii Albe), Biserica noastră Ortodoxă prăznuiește „Sâmbăta Sfinților Cuvioși”. Este o zi de o profunzime aparte, așezată, într-un fel „strategic” – dacă putem spune astfel – la granița dintre perioada de pregătire și urcușul propriu-zis către Înviere. Dar ce semnificație are această pomenire colectivă și de ce a ales Biserica să o așeze chiar acum? Aflați, ca de obicei, în rândurile de mai jos!
Cum a apărut Săptămâna Albă?
Întâi de toate, un detaliu pe care ar trebui să-l ținem minte în acest context: săptămâna Albă, cunoscută și ca „Săptămâna Brânzei”, își are originea în încercările împăratului bizantin Heraclie (610-641) de a reconcilia taberele creștinilor ortodocși și monofiziți, în contextul războaielor cu perșii, care cuceriseră Ierusalimul și luaseră Sfânta Cruce (615). Pentru a uni practicile de postire dintre bizantini și orientali, Heraclie a propus o săptămână de post parțial: orientalii mâncau lactate, iar bizantinii renunțau doar la carne. Deși proiectul de unire a eșuat, această săptămână de pregătire a fost păstrată, facilitând armonizarea tipicului de la Constantinopol cu cel din Ierusalim, oferind credincioșilor o trecere treptată spre Postul Mare. Astăzi, Săptămâna Brânzei rămâne o oportunitate de pregătire trupească și sufletească pentru Postul Învierii Domnului.
De ce îi pomenim pe Cuvioși înainte de Postul Mare?
Sinaxarul zilei arată limpede rostul acestei pomeniri: „Iată că au pus înaintea noastră și pe toți bărbații și femeile care, prin multe nevoințe și osteneli, au trăit în cuvioșie. Aceasta pentru ca, prin pomenirea lor și a luptelor lor, să ne facă să intrăm cu mai mult curaj în marea luptă a postului. Având ca pildă și călăuză viața lor și dobândind sprijinul și ajutorul lor, vom putea fi gata pentru luptele cele duhovnicești, mai cu seamă când ne gândim că ei au avut aceeași fire ca și noi.” Așadar, înainte de a începe nevoința propriu-zisă, Biserica ne arată chipuri vii de oameni care au parcurs acest drum până la capăt. Nu pentru a ne descuraja prin măsura înaltă a vieții lor, ci pentru a ne întări. Ei au avut aceeași fire ca și noi, aceleași slăbiciuni, aceleași ispite, dar au biruit prin statornicie și prin harul lui Dumnezeu.
Sâmbăta aceasta este, astfel, o zi de încurajare. Nu intrăm în post singuri și nepregătiți, ci însoțiți de pilda și de rugăciunea celor care au făcut din post o cale de sfințire. Sfinții Cuvioși devin pentru noi călăuze și sprijinitori. Privind la viața lor, înțelegem că nevoința nu este un ideal rezervat pustnicilor din vechime, ci o chemare adresată fiecărui creștin, potrivit măsurii și stării sale.
În același timp, această zi ne așază înainte și un adevărat program duhovnicesc. Postul nu începe cu mâncarea, ci cu inima. Mai întâi este chemată la post inima noastră – prin lepădarea de răutate și prin depărtarea minții de la lucrările și faptele necuviincioase. Apoi vine înfrânarea de la alimente, dar nu ca scop în sine. Suntem îndemnați să postim nu doar de bucate, ci și cu limba, ferindu-ne de vorbirea de rău; să postim cu ochii, păzindu-ne privirea; să postim cu mintea, alungând gândurile pătimașe; să ne depărtăm de orice faptă rea. Adevăratul post este o lucrare a întregii ființe.
Așezarea pomenirii Sfinților Cuvioși la sfârșitul Săptămânii Albe se leagă și de caracterul acestei perioade. Săptămâna care se încheie este una de „semipostire”: nu se mai mănâncă carne, dar sunt îngăduite ouăle, brânza, laptele și peștele. Așa cum am spus mai sus, această rânduială a fost întărită în vremea împăratului Heraclie, ca mulțumire pentru ajutorul primit de la Dumnezeu într-o luptă cu perșii. Însă dincolo de contextul istoric, Biserica a păstrat această săptămână și dintr-un motiv practic și duhovnicesc: trecerea la post să fie treptată, după cum citim în Sinaxarul acestei zile: „Ca nu cumva, trecând deodată de la carne și lăcomie la o mare înfrânare de la mâncare, să ne simțim rău și să ne vătămăm astfel buna stare trupească; ci cu încetul, deci treptat, îndepărtându-ne de măncâri grase și plăcute, să primim ca niște cai nărăviți, și frâul postului printr-o mâncare mai ușoară”.
Înțelegem, deci, că Biserica nu impune o ruptură violentă, ci propune un urcuș treptat, care ține seama de firea și neputințele noastre. În acest context, pomenirea Sfinților Cuvioși capătă un sens și mai adânc: dacă Săptămâna Albă ne pregătește trupește pentru post, această sâmbătă ne pregătește sufletește. Ne arată ținta și ne dă nădejde. Ne amintește că lupta care începe nu este o simplă disciplină alimentară, ci o „mare luptă” duhovnicească, dar și că ajutorul lui Dumnezeu nu lipsește celor care Îl caută cu sinceritate.
Așadar, rezumând înțelesul acesti zile la câteva cuvinte, Sâmbăta Sfinților Cuvioși este pragul prin care pășim în Postul Mare cu inimă întărită. Intrăm în post nu ca niște osândiți, ci ca niște ostași ai lui Hristos care, privind la sfinții de dinaintea lor, nădăjduiesc spre aceleași răsplătiri duhovnicești. Privind la cei care au fost încununați prin nevoință, înțelegem că drumul înfrânării duce la libertatea întru Hristos și că prin osteneală, dincolo de asprimea postului, ne așteaptă bucuria Învierii.
Cu acest prilej, vă punem înainte opt icoane ale unor Sfinți Cuvioși, potrivite a aduce liniște și binecuvântare în colțul de rugăciune al oricărei familii creștine, dar și pentru a ne întări în credință și a ne fi pildă de viețuire în aceste vremuri tulburi. Click pe linkurile de mai jos pentru detalii și comenzi!
