Suntem în primele zile ale Postului Nașterii Domnului, iar pe 18 noiembrie Biserica noastră îl prăznuiește pe Sfântul Nectarie Protopsaltul, unul dintre cei mai cunoscuți psalți ai Sfântului Munte Athos. Monahii athoniți îl chemau de multe ori să cânte la privegherile marilor sărbători și îl ascultau cu drag, însă Cuviosul, pe care contemporanii l-au numit „privighetoarea Sfântului Munte”, căuta mai presus de toate liniștea și rugăciunea.
Așa cum v-am obișnuit în articolele de pe blogul Bizanticons, astăzi pornim de la o întâmplare mai puțin cunoscută din viața sa. Părinții de la Schitul Românesc Prodromu voiau să-i păstreze chipul într-o fotografie, însă Cuviosul nu se lăsa fotografiat. Când la schit a sosit un fotograf, unul dintre ieromonahi i-a spus că îl așteaptă un prieten la arhondaric și l-a rugat să se pregătească de întâlnire. Cum a primit bătrânul Nectarie fotografia făcută pe neașteptate și de ce au ținut frații atât de mult să o aibă? Haideți să descoperim povestea păstrată de un monah care l-a cunoscut în rândurile de mai jos!
„Privighetoarea Sfântului Munte”
Mai întâi, haideți să reținem câteva detalii biografice care ne ajută să înțelegem cine era monahul pe care părinții de la Prodromu și-au dorit atât de mult să-l fotografieze. Sfântul Nectarie s-a născut în anul 1804, la Huși, și a primit la botez numele Nicolae, iar după moartea părinților a rămas în grija fratelui său mai mare, Atanasie, care l-a îndrumat către viața monahală. A învățat cântarea psaltică la școala arhiereului Grigorie Efesiu, de la Mănăstirea Golia din Iași, apoi a intrat la Mănăstirea Neamț, unde a primit numele Nectarie și a început să cânte la strană.
Mai târziu, cei doi frați au pornit spre Sfântul Munte Athos și au petrecut o vreme și la Locurile Sfinte, înainte de a se așeza la Schitul Sfânta Ana. Acolo, Cuviosul Nectarie își împărțea zilele între slujbe, rugăciune și lucrul mâinilor: sculpta cruciulițe pentru a-și câștiga cele necesare traiului, în timp ce talantul cântării sale începea să fie cunoscut în mănăstirile athonite. Era chemat să cânte la privegherile marilor sărbători, iar cei care îl ascultau îl asemănau cu Sfântul Ioan Cucuzel, unul dintre marii cântăreți ai tradiției bizantine.
Când Nectarie și Atanasie s-au alăturat obștii românești de la Prodromu, schitul era încă în construcție, iar Cuviosul, deși prețuit deja pentru cântarea sa, căra pietre alături de ceilalți părinți și lua parte la muncile de fiecare zi. În același timp, a alcătuit și a tradus din greacă numeroase cântări bisericești, îmbogățind cărțile de strană și lăsând o moștenire de care aveau să se folosească și generațiile următoare de psalți. A continuat însă să caute liniștea, viețuind o vreme împreună cu fratele său la Vigla, într-un loc retras al Athosului, de unde venea la Prodromu pentru slujbe.
Cei care l-au cunoscut își aminteau că, atunci când începea să cânte, oamenii se înghesuiau să-l asculte, în timp ce el rămânea liniștit în strană, fără gesturi prin care să atragă atenția asupra sa. Mărturiile păstrează amintirea lacrimilor sale la rugăciune, dar și a blândeții cu care se purta față de ceilalți, ferindu-se să mâhnească pe cineva. Tocmai de aceea, întâmplarea fotografiei ni-l arată atât de bine pe Sfântul Nectarie: părinții doreau să-i păstreze chipul, în vreme ce el ar fi preferat să rămână departe de aparatul fotografic.
„Prietenul” de la arhondaric
Schimonahul Irinarh Șișman, care l-a cunoscut pe Sfântul Nectarie, își începe istorisirea acelui episod cu o mărturisire cât se poate de simplă: „Voiam să-l fotografiem, dar el nu voia”. Într-o zi, la Prodromu a sosit un fotograf chemat să facă imagini cu schitul și cu viețuitorii săi, iar părinții au văzut în această vizită prilejul de a păstra și portretul bătrânului pe care îl iubeau. Îi cunoșteau însă împotrivirea, așa că ieromonahul Pimen Ploieșteanul s-a gândit la un pretext pentru a-l aduce la arhondaric.
I-a spus Cuviosului că acolo îl aștepta un prieten apropiat și l-a îndemnat să îmbrace rasa cea bună, să-și pună culionul cel nou și să-și aranjeze părul și barba înainte de întâlnire. Părintele Nectarie s-a pregătit și a mers să-și vadă oaspetele, fără să știe că, în locul prietenului anunțat, îl așteptau frații săi împreună cu fotograful. Odată ajuns, a fost rugat să se așeze drept pe un scaun, iar portretul i-a fost făcut înainte să înțeleagă ce se petrece. Când i-au arătat fotografia, bătrânul și-a exprimat uimirea: „[…] măi frate! Să mă pozez eu acum bătrân ca tinerii!”.
După ce au reușit să-i facă fotografia, părinții de la Prodromu i-au spus Sfântului Nectarie că vor să le rămână chipul lui după trecerea sa la Domnul. Era felul lor de a-i arăta cât le era de drag fratele alături de care se rugaseră și munciseră atâția ani, omul a cărui cântare îi însoțise mereu la slujbe. Deși Cuviosul Nectarie se ferise de aparatul de fotografiat și de orice fel de atenție a oamenilor, dar a primit până la urmă dorința lor cu pace.
Pe site-ul Schitului Românesc Prodromu este publicată o fotografie a Sfântului Nectarie, alături de istorisirea schimonahului Irinarh Șișman. Proveniența și datarea imaginii originale nu sunt cunoscute cu certitudine, așa încât nu putem spune sigur că portretul păstrat este chiar cel realizat în ziua descrisă de cronicar. Avem însă mărturia cuiva care a fost aproape de Cuvios și care a socotit că această întâmplare merită lăsată celor de după el.
Sfântul Nectarie Protopsaltul a trecut la Domnul la 18 noiembrie 1899, ziua în care Biserica îl cinstește în fiecare an. Astăzi, când alegem cu grijă ce arătăm din viața noastră pe Instagram și ne dorim ca totul să pară frumos și împlinit, împotrivirea lui ne poate pune pe gânduri: cât din timpul nostru dăruim imaginii pe care o văd ceilalți și cât vieții pe care o trăim înaintea lui Dumnezeu? Fotografia îi păstrează trăsăturile, dar cei care l-au cunoscut ne-au lăsat mărturie despre cântarea lui, despre lacrimile de la rugăciune și despre grija de a nu mâhni pe nimeni. Poate că acesta este îndemnul pe care ni-l lasă viața sa: să ne îngrijim mai mult de ceea ce se petrece în sufletul nostru decât de felul în care apărem în ochii celorlalți. Prin rugăciune, smerenie și dragoste față de aproapele, ne deschidem lucrării harului lui Dumnezeu, care ne curățește inima și ne ajută să creștem în asemănarea cu Hristos.
Aducem în atenția dumneavoastră, cu prilejul prăznuirii Sfântului Nectarie, Mineiul sfinților români pe octombrie-noiembrie, în care puteți descoperi multe alte povești impresionante ale sfinților pe care îi cinstim de-a lungul anului, alături de câteva cărți de rugăciune – felinare pe drumul nostru către Grădina Raiului. Click pe linkurile aflate sub fotografiile de mai jos pentru detalii și comenzi!








Foto credit: www.prodromu-athos.ro
