Suntem la început de noiembrie, în zilele acelea în care copiii încă povestesc despre costumele și dovlecii de Halloween, despre o petrecere la care s-au amuzat sau despre o mască de care, poate, s-au speriat. Peste câteva zile, sâmbătă, 7 noiembrie 2026, îi vom pomeni în biserică pe cei adormiți, la Moșii de toamnă. Pentru un copil, apropierea acestor momente poate aduce o întrebare pe care nici nouă, adulților, nu ne este întotdeauna ușor s-o primim: Ce înseamnă, de fapt, că cineva a murit? Poate ne gândim că este prea mic pentru un asemenea subiect și că îl vom tulbura dacă îi vorbim despre el. Dar copilul poate auzi deja cuvântul „moarte” într-un joc, poate vedea un personaj care dispare și revine peste câteva minute sau poate observa că, la masa de Crăciun, bunicul… nu mai stă pe scaunul lui. Întrebările vor veni, mai devreme sau mai târziu, iar felul în care îi răspundem îl poate ajuta să se simtă ascultat și să înțeleagă, puțin câte puțin, de ce creștinii îi pomenesc pe cei dragi cu nădejde în Înviere.
De multe ori, discuția despre Halloween se oprește la întrebarea dacă este potrivit sau nu ca un copil să poarte un anumit costum, însă cei mici pot avea nelămuriri mult mai adânci decât lasă să se vadă. Unul râde când își vede prietenul costumat în fantomă, dar seara întreabă dacă fantomele există; altul trece nepăsător pe lângă dovlecii luminați, însă vrea să știe de ce oamenii sunt… îngropați în pământ. Avem, astfel, ocazia să aflăm ce anume a înțeles copilul din imaginile întâlnite și să începem de acolo o conversație pe care o vom continua, probabil, și în alte zile.
Ei bine, cred că Moșii de toamnă ne oferă un asemenea prilej, fiindcă îi aduce în discuție pe oamenii pe care copilul i-a cunoscut, pe cei despre care a auzit în familie și pe cei care îi lipsesc. Când îi spunem de ce ducem un pomelnic la biserică, vorbim și despre iubirea care rămâne după despărțire, despre rugăciune și despre nădejdea pe care o avem în Hristos Cel înviat. Cum găsim însă cuvintele potrivite, fără să-i ascundem adevărul și fără să-l încărcăm cu mai mult decât poate înțelege? De această dată, vă propunem un articol puțin diferit de cele cu care v-am obișnuit pe blogul Bizanticons: câteva gânduri despre cum putem asculta întrebările celor mici și cum le putem vorbi despre moarte și despre cei dragi pe care îi pomenim în rugăciune.
Să începem cu ceea ce a întrebat copilul
Un copil care întreabă „De ce avem cimitire?” poate să nu fie pregătit, în clipa aceea, pentru o explicație lungă despre suflet și viața veșnică; poate vrea doar să știe de ce mergem acolo cu flori. Îi putem răspunde simplu și apoi îl putem întreba: „Tu la ce te-ai gândit când ai văzut cimitirul?”. Răspunsul lui ne va ajuta să aflăm ce știe deja, ce își imaginează și dacă ceva anume l-a speriat. Să știți că cei mici înțeleg adesea foarte literal cuvintele adulților. Dacă le spunem că bunica „a plecat”, s-ar putea să aștepte întoarcerea ei, ori dacă aud că „a adormit”, s-ar putea să se întrebe de ce nu se mai trezește sau să înceapă să se teamă de somn. Limbajul Bisericii vorbește cu delicatețe despre cei „adormiți”, însă unui copil trebuie să-i explicăm și sensul concret: „Bunica a murit. Trupul ei nu mai trăiește și nu o vom mai vedea aici așa cum o vedeam înainte”. Sigur că putem adăuga apoi că ne rugăm pentru ea și o încredințăm iubirii lui Dumnezeu. A spune adevărul nu înseamnă să dăm toate explicațiile deodată. Unui copil mic îi pot fi de ajuns câteva cuvinte clare, în timp ce unul mai mare poate dori să știe ce se întâmplă la înmormântare, de ce punem trupul în pământ sau ce credem despre viața de după moarte. Îi răspundem pe măsura întrebării lui și îi lăsăm libertatea de a reveni asupra ei, chiar dacă a mai întrebat același lucru ieri. Iar atunci când nu știm să lămurim ceva, putem recunoaște aceasta fără teamă: apropierea noastră contează mai mult decât o explicație grăbită.
„Și tu o să mori?”
Aceasta este, poate, întrebarea care îl tulbură cel mai mult pe un părinte, mai ales dacă apare pe neașteptate, într-o conversație care părea să fie doar despre bunici. În spatele ei se poate ascunde o grijă foarte apropiată de viața copilului: Cine va avea grijă de mine? Un răspuns liniștitor nu are nevoie de o promisiune pe care nu o putem face. Putem spune: „Da, toți oamenii mor cândva, dar eu sunt aici, am grijă de mine și îmi doresc să fim împreună multă vreme. Iar tu ai oameni care te iubesc și care vor avea grijă de tine”.
Dacă moartea a venit în familie după o boală, copilul poate avea și alte temeri pe care nu le spune imediat. S-ar putea să creadă că orice răceală îl va îmbolnăvi la fel de grav sau că o ceartă avută cu cel care a murit a provocat cumva despărțirea. Merită să-l întrebăm ce îl frământă și, când este nevoie, să-i spunem limpede: „Nu ai făcut tu să se întâmple asta”. Copiii pot lega între ele întâmplări care, pentru un adult, nu au nicio legătură, iar o explicație calmă îi ajută să nu poarte în suflet o vină care nu este a lor.
Avem voie să plângem și să avem nădejde
„Dacă bunica este la Doamne-Doamne, de ce plângi?”, ne-ar putea întreba un copil atunci când ne vede triști. Îi putem spune că plângem fiindcă ne este dor de ea și că, atunci când iubim un om, absența lui doare. Credința în Înviere nu șterge dorul și nu ne cere să ne ascundem lacrimile, ci ne dă un loc în care să le aducem, rugându-ne lui Dumnezeu pentru cel plecat. Copilul are nevoie să știe că poate fi și el trist, că poate vorbi despre omul care a murit și că nu trebuie să para curajos de dragul nostru.
La fel, nu trebuie să-l grăbim să simtă ceea ce simțim noi. Un copil poate plânge, iar peste zece minute poate dori să se joace; altul poate tăcea mult timp înainte de a pune o întrebare. Dacă îi lăsăm loc pentru toate aceste reacții, va ști că poate reveni la noi și mâine, și peste o lună, cand va înțelege altfel ceea ce s-a întâmplat.
Ce facem împreună de Moșii de toamnă?
În primul rând, înainte de 7 noiembrie, putem scrie un pomelnic împreună cu copilul. Să-i arătăm o fotografie a străbunicilor pe care nu i-a cunoscut, să-i povestim cum erau și să-l întrebăm dacă își amintește de cineva pentru care ar vrea să ne rugăm. Poate fi și un profesor, un vecin sau un alt om care ne-a făcut un bine. Astfel, pomelnicul nu va fi pentru el o înșiruire de nume necunoscute, ci amintirea unor oameni pe care i-am iubit sau cărora le suntem recunoscători.
Apoi, la biserică îi putem arăta unde lăsăm pomelnicul și îi putem explica, înainte de slujbă, că vom auzi rugăciuni pentru cei adormiți. Dacă dorește, poate aprinde o lumânare alături de noi sau poate pune o floare la mormânt etc. În această zi, pomenirea la Sfânta Liturghie și parastasul așază numele celor dragi în rugăciunea Bisericii, iar coliva și darurile împărțite celorlalți însoțesc fizic această rugăciune.
Așadar, poate că acesta este cel mai prețios lucru pe care îl putem oferi unui copil când vorbim despre moarte: adevărul spus cu blândețe și un loc lângă noi în care să-și poată aduce întrebările și dorul. Îi spunem că omul iubit a murit și că despărțirea ne doare, dar îi arătăm apoi ce facem noi, creștinii, cu acest dor: rostim numele celui adormit înaintea lui Dumnezeu, ne rugăm pentru el și ne punem nădejdea în Domnul nostru Iisus Hristos, Cel înviat din morți.
Mai multe detalii despre importanța, simbolismul și rânduiala propriu-zisă a pomenirii celor adormiți puteți afla din volumul „Catehismul creștinului ortodox”, un „abecedar” al credinței pe care fiecare dintre noi al trebui să îl avem în bibliotecă. Totodată, venim în sprijinul dumneavoastră cu o colecție de obiecte necesare, care să vă facă mai ușoară pregătirea pentru pomenirea celor adormiți. Click pe linkurile de mai jos pentru detalii și comenzi:
