În fiecare an, la data de 1 septembrie, Biserica noastră sărbătorește începutul noului an bisericesc. Stabilirea acestei date de 1 septembrie pentru începutul anului bisericesc a fost „împrumutată” de la evrei, care sărbătoreau atunci anul civil, potrivit Sinaxarului din Minei. Potrivit rânduielii liturgice, În această zi, în Bisericile noastre, ierarhii, preoții și credincioșii deopotrivă înalță lui Dumnezeu rugăciuni în cadrul unei rânduieli speciale care poartă numele de slujba de „Te Deum”.
Dacă în anii trecuți am explicat pe larg ce este această slujbă și de unde vine tradiția ca ea să fie săvârșită an de an în ziua de 1 septembrie, sau v-am povestit despre Cuviosul Dionisie Exiguul, și v-am spus de ce este numit de scrierile bisericești, „părintele erei creștine”, anul acesta ne-am gândit să dedicăm cel dintâi articol din luna septembrie unui cuvios prăznuit chiar în această primă zi: Sfântul Simeon Stâlpnicul. De ce poartă acest apelativ și cum a reușit practica sa unică să inspire o întreagă mișcare ascetică? Aflați în rândurile de mai jos!
Stâlpnicii, nevoitorii care au îndurat „ploaie, vânt, ger și arșiță”
Sinaxarul Bisericii noastre reprezintă o comoară inestimabilă, un loc în care sunt consemnate viețile sfinților care au suferit chinuri groaznice, precum arderi în foc sau alte torturi, sfinți care au îmblânzit animale sălbatice și le-au transformat în prieteni, sau sfinți care au ales o formă neobișnuită de rugăciune, urcându-se pe stâlpi înalți. Datorită acestui mod de viață, Biserica i-a numit „stâlpnici”. În calendarul ortodox sunt menționați numeroși stâlpnici, printre care Sfântul Simeon Stâlpnicul, considerat primul stâlpnic autentic, Sfântul Daniil, care a trăit pe coasta europeană a Bosforului, și Sfântul Alipie, prăznuit pe 26 noiembrie, care a petrecut 53 de ani pe un stâlp, asemenea unui răstignit pe Cruce.
Această formă de nevoință ascetică a apărut în Siria, în prima jumătate a secolului al V-lea. Stâlpnicul locuia într-un spațiu foarte îngust, fără acoperiș, unde putea să stea doar în picioare sau îngenuncheat, expus la soare, vânt, ploaie și la privirile oricui trecea pe acolo, așa cum este menționat în Acatistul sfinților stâlpnici: „Bucurați-vă, mucenici ai vieții sihăstrești; Bucurați-vă, cei ce ați îndurat ploaie, vânt, ger și arșiță; Bucurați-vă, cei căliți în focul luptelor duhovnicești; Bucurați-vă, lipsiți de bunăstarea material”.
Hrana stâlpnicilor era limitată la ceea ce oamenii le ofereau cu ajutorul unei scări sau al unei frânghii. Sfântul Efrem Sirul, într-una dintre scrierile sale, afirmă că sfinții stâlpnici stăteau la slujbă până foarte târziu și se trezeau foarte devreme pentru rugăciune: „toată ziua şi toată noaptea îndeletnicirea lor este slujba. În loc de tămâie, pe care nu o au, curăţia lor e înfrânarea. În loc de lăcaşul Bisericii, se fac ei înşişi temple ale Duhului Sfânt. În loc de altare, au minţile lor. Iar drept jertfe sunt aduse dumnezeirii rugăciunile lor, bineplăcute Lui în toată vremea”.
47 de ani pe vârful unui stâlp
Un astfel de sfânt, de fapt primul cuvios care și-a propus o nevoință altfel, realizată „la înălțime”, în adevăratul sens al cuvântului, este – așa cum am spus – Sfântul Simeon Stâlpnicul. Sfântul Simeon s-a născut în Asia Mică, în satul Sisa, pe vremea împăratului Leon cel Mare, în secolul al V-lea. Născându-se într-o familie simplă de păstori, multă vreme a păscut oile tatălui său, însă încă din copilărie, a arătat o înclinare deosebită spre viața duhovnicească.
Potrivit Sinaxarului, la vârsta de 13 ani, într-o iarnă grea, pentru că oile nu au fost scoase la pășune din cauza zăpezilor, Simeon a mers la biserică împreună cu părinții săi într-o zi de Duminică. Acolo, a auzit cuvintele Mântuitorului din Sfânta Evanghelie, în care se spune că Domnul îi binecuvântează pe cei săraci, blânzi și cu inima curată. Impresionat de aceste învățături, l-a întrebat pe un bătrân respectat ce înseamnă acele cuvinte. Bătrânul, călăuzit de Duhul Sfânt, i-a vorbit despre urmarea lui Hristos prin curăție, prin renunțarea la cele lumești și prin dedicarea vieții rugăciunii și iubirii de Dumnezeu și de semeni. O cale strâmtă ce duce la împlinirea fericită a vieții.
Astfel, a intrat într-o mănăstire, la loc singuratic, numită „Mandra”, adică „Ograda”, fiind primit de stareţul Timotei, după şapte zile de aşteptare la porţile mănăstirii. După doi ani, simţind nevoia unor osteneli călugăreşti mai grele, s-a mutat la Mănăstirea Teleda, în apropiere de Antiohia, sub povăţuirea marelui stareţ Eliodor. Dar şi aici, fericitul întrecea nevoinţele tuturor, încât a fost sfătuit să ducă o viaţă de pustnic. A trăit o perioadă de timp într-o peșteră, însă după ce vestea despre darurile sale a început să se răspândească, mulțimi de oameni veneau la el pentru vindecări sau alinare, și nimeni nu pleca nemângâiat. Ca să scape de asediul continuu al oamenilor, Sfântul Simeon a luat o decizie neobișnuită: a construit un stâlp pe care s-a urcat pentru a sta departe de oameni, dar mai aproape de Hristos.
Inițial, stâlpul avea aproximativ trei metri și jumătate, însă ulterior, Sfântul a ridicat și alți stâlpi, cel din urmă având 16 metri, pe care și-a petrecut ultimii 30 de ani din viață. A trăit acolo expus la intemperii, rugându-se și vorbind mulțimilor de două ori pe zi. Hrana lui era limitată la linte înmuiată și apă.
Viața sa neobișnuită a atras atenția părinților din pustie, care au trimis reprezentanți să vadă dacă viața lui era condusă de un duh bun. Aceștia l-au testat, cerându-i să coboare de pe stâlp, iar când el a acceptat imediat, l-au lăsat să continue, recunoscând că faptele lui sunt binecuvântate de Dumnezeu. Sfântul Simeon a trăit astfel până în anul 459, când Domnul l-a chemat întru Împărăția Sa. Trupul i-a fost dus în Antiohia, unde a continuat să facă minuni, iar în 467, împăratul Leon cel Mare a mutat moaștele Sfântului la Constantinopol, unde a fost construită o biserică în numele său.
Părticele din moaștele Sfântului Simeon se află astăzi în Mănăstirile Hilandar și Sfântul Pantelimon din Muntele Athos, precum și în diverse biserici din România, inclusiv la Catedrala din Constanța și Biserica Sfânta Vineri-Pajura din București.
În loc de încheiere, ce ar trebui să reținem noi din viețuirea Sfântului Simeon? Că întreaga sa nevoință a fost un soi de testament al curajului și al credinței neclintite, un exemplu de dăruire absolută către Dumnezeu. Prin asceza sa neobișnuită și prin rugăciunea neîncetată, Sfântul Simeon ne arată până astăzi că adevărata măreție nu vine din lucrurile pământești, ci din înălțarea sufletului deasupra tuturor celor lumești. Viețuirea sa ar trebui să ne inspire pe fiecare dintre noi să căutăm în noi înșine puterea de a ne ridica deasupra greutăților vieții și să rămânem statornici în credință, cu nădejdea că Dumnezeu ne va fi mereu alături. Numai cu El aproape, vom reuși, asemenea stâlpnicilor de odinioară, să îndurăm și noi vântul, ploaia și arșița ispitelor acestei vieți!
Aducem în atenția dumneavoastră, cu acest prilej, Viețile Sfinților, în care puteți descoperi multe alte povești impresionante ale sfinților pe care îi cinstim de-a lungul anului, alături de câteva cărți de rugăciune – felinare pe drumul nostru către Grădina Raiului. Click pe linkurile aflate sub fotografiile de mai jos pentru detalii și comenzi!
Foto credit: www.ziarullumina.ro
