„Când genunchii-ating pământul, Sufletul atinge cerul. Când se-aprinde rugăciunea, Duhul Sfânt, topește gerul”. Așa sună versurile unei poezii creștine pe care am lecturat-o zilele trecute între paginile unui blog. Brusc, în fața ochilor am derulat o imagine care s-a întipărit acolo, în „spațiul de stocare” al sufletului încă din copilărie. Și, cu siguranță, putem afirma fără a greși, că e o amintire colectivă. Mulți dintre noi rememorăm, cu siguranță, ceasurile de la înserat, în care bunicii noștri se așezau în genunchi și murmurau rugăciunile, mulțumind pentru ziua care a trecut. Ziua se îngâna cu noaptea, lumânarea pâlpâia, iar chipul Maicii Domnului și al Pruncului Hristos abia se mai vedeau în icoana veche și afumată de candelă și de fumul de tămâie.
Anii au trecut, bunicii s-au dus și ei dincolo, să-și facă rugăciunea într-un loc în care noaptea nu mai are loc de atâta Lumină, iar noi am rămas cu cele pământești și trecătoare. Subiectul acesta al îngenuncherii aduce în actualitate an de an, cu prilejul Paștilor, o dilemă care naște, la rândul ei, o împărțire a părerilor și a comentariilor pe paginile de socializare: Este păcat să facem metanii și să îngenunchem între Paști și Rusalii? De unde a pornit această tradiție și de ce unele persoane subscriu obiceiului, iar altele o contestă? În încercarea de a lămuri, pe scurt, aceste nelămuriri, am hotărât să aducem în fața dumneavoastră câteva informații și idei teologice, pe care vă invităm să le lecturați în rândurile de mai jos.
Întâi de toate, trebuie să știm faptul că, momentele-cheie în care ne așezăm în genunchi în cadrul Sfintei Liturghii sunt citirea Sfintei Evanghelii și momentul epiclezei, adică clipa aceea speială în care sfintele daruri de pâine și vin se prefac în Sfântul Trup și Sfântul Sânge al Domnului, în timp ce cântăreții de la strană se cântă „Pe Tine Te lăudăm…”. Îngenuncherea în cadrul sfintelor slujbe din Biserică, sau în timpul rostirii rugăciunilor de acasă, însoţită de câteva metanii este, așadar, o formă de cinstire a lui Dumnezeu şi de exprimare a a unei atitudini de smerenie pe care noi o manifestăm înaintea iubirii și purtării Sale de grijă.
Pe de altă parte, însă, refuzul de sta în genunchi, ca o excepție de la obișuita regulă, este cunoscut în viața Bisericii încă din primele secole creștine, mai ales în legătură cu perioada cuprinsă între Praznicul Învierii Domnului și până la Cincizecime. Motivul? Încadrarea într-o atmosferă de bucurie datorată faptului că, prin Învierea Sa, Hristos ne-a făcut părtaşi Împărăţiei lui Dumnezeu, iar iar poziţia firească, pe care ar trebui ca noi să o avem în calitate fii ai Împărăţiei este cea de „drepți”. Dincolo de aceste simbolisme, canoanele Sfinților Părinți subliniază și ele această „interdicție” de a ne așeza în genunchi între Înviere și Rusalii.
Bunăoară, canonul 20 al primului Sinod Ecumenic desfășurat la Niceea în anul 325 „statutează” tradiția ca rugăciunile din această perioadă să fie făcute „stând în picioare”: „Deoarece sunt unii care îşi pleacă genunchii Duminică şi de la Paşti până la Rusalii, pentru ca toate să se păzească în acelaşi fel, în fiecare parohie (eparhie), Sfântului Sinod i s-a părut ca rugăciunile să fie aduse lui Dumnezeu stând în picioare”. Totodată, Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, spune la rândul său, în canonul 91, că această perioadă postpascală nu este una caracterizată de întristare, de mâhnire, ci o vreme a bucuriei, motiv pentru care nu vom îngenunchia la rugăciune: „Apoi şi Cincizecimea întreagă este semn de aducere aminte a Învierii ce se aşteaptă în veacul viitor. Că acea una şi întâia zi, de şapte ori înşeptindu-se, constituie cele şapte săptămâni ale Sfintei Cincizecimi… în care zi, orânduielile Bisericii ne-au învăţat să preferăm felul de a sta drept la rugăciune, spre a ne aduce lămurit aminte, ca oarecum să ne strămutăm mintea noastră de la cele prezente la cele viitoare”.
Nu în ultimul rând, Sinodul Trulan (Constantinopol, 692), prin canonul 90, precizează: „Am primit în mod canonic, de la Dumnezeu purtătorii Părinţii noştri, să nu plecăm genunchii în duminici, cinstind astfel Învierea lui Hristos. Drept aceea, ca să nu nesocotim chipul lămurit al ţinerii acestei porunci, poruncim limpede credincioşilor, ca sâmbăta, după intrarea cea de seară a preoţilor în altar, potrivit obiceiului care se ţine (în vigoare) nici unul să nu plece genunchii până duminică seara următoare, când (în care) după intrarea în vremea luminândei, plecând îndată genunchii, în chipul acesta să aducem rugăciunile (noastre) Domnului”. Astfel, ținând cont de dispoziția acestui canon, Sfinții Părinți au interzis îngenuncherea atât în Duminici, cât și în ziua Învierii, şi în perioada de după Sfintele Paști. Pentru că primii creștini erau foarte ancorați în viața bisericii, respectând dispozițiile sinodale, celelalte Sinoade n-au mai insistat asupra acestui subiect, iar obiceiul de a nu sta în genunchi Duminica, la Liturghie, s-a pierdut în timp și nu s-a transmis până în zilele noastre în mod uniform, în spațiul ortodox. A rămas valabilă, totuși, tradiția care privește oprirea îngenuncherii până la Rusalii.
Astfel, înțelegem că, din punct de vedere penitențial, îngenuncherile și metaniile nu sunt justificate în această perioadă de după Învierea Domnului, când întreaga Creație trăiește, an de an, extraordinara minune a biruinței asupra morții, a redobândirii Raiului și a împăcării cu Dumnezeu. Dacă metaniile și îngenuncherea sunt mărci văzute ale manifestării pocăinței, acestea sunt incompatibile cu starea de bucurie de până la Rusalii, timp în care noi ne bucurăm de prezența Mântuitorului în mijlocul nostru.
În loc de concluzie, un lucru important de reținut: dacă observăm, Duminica, faptul că unii credincioși intenționează să-și plece genunchii în momentele speciale ale Liturghiei, să nu-i apostrofăm și să le facem observații, spunându-le că nu respectă canoanele Bisericii. Poate că unii dintre ei n-au mai ajuns de zile bune la biserică, iar o astfel de atitudine i-ar marca profund. Cu siguranță, Dumnezeu nu analizează din punct de vedere matematic respectarea strictă a canoanelor, ci ca un „bun și blând contabil” ascultă rugăciunile tuturor, din picioare sau din genunchi. Pentru că El privește mereu în inimă și-n suflet, dincolo de ceea ce este văzut și palpabil.
Pentru că am vorbit despre prezența vie a Mântuitorului nostru Iisus Hristos în mijlocul nostru, venim în sprijinul dumneavoastră cu câteva sugestii de icoane ortodoxe ale Mântuitorului, realizate în stil bizantin, după tehnici tradiționale cu materiale naturale de înaltă calitate, pentru o mai bună calitate a imaginii și pentru obținerea unei rezistențe de lungă durată. Click pe linkurile aflate sub icoanele de mai jos pentru detalii și comenzi:
Foto: doxologia.ro
