După luminatul praznic al Vovideniei, când Biserica o cinstește pe Maica Domnului ca „Ușa Tainică” prin care a intrat în lume Mântuitorul Hristos, sufletele și atenția noastră, a creștinilor ortodocși, se îndreaptă spre un alt strălucit dascăl al rugăciunii și al nevoinței: Sfântul Cuvios Antonie de la Iezerul Vâlcii, mare sihastru al plaiurilor oltene.
Pe 23 noiembrie, așadar, îl pomenim pe cel care s-a retras în adâncul munților pentru a trăi în tăcere, în rugăciune și în iubire arzătoare pentru Dumnezeu, lăsând în urmă una dintre cele mai impresionante mărturii de asceză de pe pământ românesc. Un detaliu mai puțin cunoscut de mulți dintre noi este acela că Sfântul Antonie mai este cunoscut în tradiția bisericească drept „sfântul înlănțuit”. Când și de ce i s-a dat acest nume neobișnuit? Aflați în rândurile de mai jos!
Cuviosul de pe plaiuri vâlcene
Înainte de a răspunde la întrebare, însă, haideți să reținem câteva detalii biografice! Sfântul Antonie a trăit în veacul al XVII-lea și începutul veacului al XVIII-lea, în vremea domnitorilor Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu, perioadă de mare înflorire a vieții monahale în Țara Românească.
Tradiția și cercetările istorice vorbesc despre el ca despre un om de neam românesc, legat de satele de la poalele Carpaților olteni. Alți autori amintesc o familie de negustori aromâni, veniți din zona Ianinei (nordul Greciei) și așezați la Râmnicu-Vâlcea. În orice caz, cert este că s-a născut pe pământ vâlcean, în deceniile de mijloc ale secolului al XVII-lea, într-un mediu creștin, aproape de mănăstiri, schituri și sihaștri.
Din tinerețe a iubit Biserica și slujbele, iar viața lui nu a început direct în mănăstire. A fost căsătorit, a avut un fiu, Mihail, care a ajuns preot la catedrala din Râmnicu-Vâlcea. Multă vreme s-a ocupat cu negoțul, trăind în lume, dar cu inima trezită către Dumnezeu. Rămas văduv, după zeci de ani de viață lumească (se spune că în jurul vârstei de 60–62 de ani), a luat hotărârea de a se dărui deplin lui Hristos. În jurul anului 1690, Antonie părăsește cu totul lumea și intră în obștea Schitului Iezer, metoc al Episcopiei Râmnicului. Vârsta înaintată nu l-a împiedicat să înceapă o viață aspră, ca un tânăr plin de râvnă. Frații de la schit vedeau în el un om neobișnuit: sârguincios la ascultări, aspru cu sine, blând cu ceilalți, mereu gata la rugăciune.
Dorul lui după o viață mai înaltă l-a împins să ceară binecuvântare pentru a pleca la Sfântul Munte Athos, după rânduiala monahilor atoniți. S-a dus la episcopul Ilarion al Râmnicului, cerând să fie lăsat să meargă în Athos. Ierarhul, însă, văzând darurile și folosul duhovnicesc pe care le răspândea în jur, l-a oprit, rugându-l să rămână în țară, spre sprijinul monahilor și credincioșilor din acele locuri. Rămas la Iezer, Sfântul Antonie a văzut că biserica și chiliile sunt aproape ruinate. Cu sprijinul episcopului Ilarion, cu propria agoniseală și cu osteneală multă, a refăcut schitul: biserica închinată Intrării în Biserică a Maicii Domnului și chiliile au renăscut, lucru consemnat în pisania bisericii.
„Cuviosul înlănțuit”
Dorul de liniște și de rugăciune neîmprăștiată, însă, nu i-a dat pace. Deși era deja monah îmbunătățit, Cuviosul Antonie simțea chemarea pustiei și, cu binecuvântarea egumenului, a urcat în munte, la câțiva kilometri de schit, și a găsit o peșteră într-o stâncă, loc potrivit pentru viață sihăstrească.
Aici, el a trăit aproape trei decenii în post, rugăciune neîncetată și o disciplină trupească ieșită din comun. Pentru a-și ține firea în frâu și a-și supune trupul lucrării duhovnicești, purta pe dedesubt un brâu de lanțuri de fier – aspru, greu și adesea dureros –, fapt care i-a adus numele de „Sfântul înlănțuit”. Pentru el, lanțul nu era un act de autopedepsire, ci un simbol al legării totale de Hristos și al supunerii trupului față de lucrarea rugăciunii. În istoria Bisericii Ortodoxe, mai mulți sfinți au purtat lanțuri, haine din păr aspru, cămăși de fier sau alte forme de înfrânare strictă, toate în același duh: smerenie, pocăință și trezvie.
Un exemplu apropiat în acest sens este Sfântul Simeon Stâlpnicul, cel Tânăr, care a purtat pentru o perioadă lanțuri grele la mijloc, ascunse sub haine, ca semn de pocăință și de înfrânare a trupului. Sfântul Alipie Stilitul, de asemenea, este pomenit purtând un lanț metalic în jurul trupului cât timp a viețuit pe stâlp. În pustia Egiptului, unii dintre marii părinți precum Sfântul Ioan Colibașul, Sfântul Pavel Tebeul sau pustnicii din Sketis purtau îmbrăcăminte din păr de capră sau din piei aspre, în același duh al smeririi și înfrântării firii.
Motivația profundă a acestor sfinți nu era nici dorința de a impresiona, nici disprețul față de trup, ci dorul de libertate lăuntrică. Lanțul – în mod paradoxal – devenea un simbol al eliberării: prin asumarea voluntară a unei discipline aspre, mintea se rupea de legăturile patimilor, iar voința se întărea.
Revenind la nevoințele Sfântului Antonie, în viața sa citim că, dincolo de purtarea acelor lanțuri, ducea o viață de o asprime rar întâlnită: postea cu înfrânare multă, gustând abia spre seară, la ceasul al nouălea, doar puțină pâine uscată și apă, și acestea luate cu măsură. Nu se atingea de vin sau de alte băuturi amețitoare, pentru ca lucrarea rugăciunii să rămână curată. Noaptea nu se odihnea pe pat, ci stătea ușor rezemat de pietre, asemenea unui ostaș neadormit, gata oricând să înfrunte gândurile și ispitele. Își petrecea orele întunecate în priveghere, cu metanii, psalmi și rugăciuni însoțite de lacrimi. Trupul îi era mic și puțin gârbovit, barba deasă și albă, iar chipul senin și vesel, deși era foarte aspru cu sine. Firea lui era iute, dar lesne iertătoare, iar îmbrăcămintea – simplă, doar strictul necesar, ca un adevărat sihastru al lui Hristos.
După aproape trei decenii de pustnicie în peșteră, Cuviosul Antonie și-a cunoscut sfârșitul dinainte. Cu patruzeci de zile înainte de mutarea sa, l-a chemat la sine pe ucenicul Nicolae și i-a spus: „Sfârșitul mi s-a apropiat. După ieșirea sufletului, să pui trupul meu în groapa pe care am săpat-o aici, la intrarea în peșteră.” Nu a dorit să fie înmormântat în biserica mare a schitului, ci tocmai lângă locul unde se nevoise atâția ani.
În 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea Cuviosului Antonie, rânduind prăznuirea lui la 23 noiembrie. Sfintele sale moaște se află astăzi în biserica Schitului Iezer, iar părticele din ele au fost așezate și în alte biserici din țară, precum Schitul Dărvari și Biserica „Sfântul Antonie cel Mare” din București.
În loc de concluzie, un singur gând… în acest post, să încercăm și noi să ne eliberăm, pe cât ne stă în putință, de lanțurile nevăzute ale dependențelor de fiecare zi: de telefonul care ne răpește liniștea, de televizorul care ne fură atenția, de mâncarea în exces care slăbește voința. Să facem loc tăcerii, rugăciunii și unei simplități care ne redeschide inima către Dumnezeu și către oameni. Sfinte Cuvioase Părinte Antonie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu, să mântuiască sufletele noastre!
În această zi aparte a prăznuirii Sfântului Antonie, am pregătit pentru dumneavoastră Mineiul pe noiembrie și Viețile sfinților pe tot anul, alături de o selecție dintre cele mai frumoase cărți de rugăciuni. Ca să aveți felinar pe calea mântuirii în orice zi și-n orice ceas, sub ocrotirea și purtarea de grijă a Sfântului Ghenadie și a tuturor sfinților – prieteni ai lui Hristos. Click pe linkurile aflate sub candelele și cărțile mai jos pentru detalii și comenzi:
