În calendarul ortodox, ziua de 15 ianuarie ne aduce înainte un sfânt cu nume neobișnuit și, tocmai de aceea, memorabil: Sfântul Cuvios Ioan Colibașul. La prima vedere, „Colibașul” pare un apelativ popular, ori chiar aproape rustic. În realitate, însă, numele său este o cheie duhovnicească, arătând felul în care a ales să trăiască Evanghelia și să răspundă chemării lui Hristos printr-o viață de smerenie și lepădare de sine, concentrând întreaga sa nevoință ascetică. Cum a ajuns să poarte acest nume și în ce împrejurări? Aflați în rândurile de mai jos!
„Colibașul” din familie de dregător
Sfântul Ioan Colibașul a trăit în secolul al V-lea, în vremea împăratului Leon I (457–474), într-un Constantinopol aflat la apogeul strălucirii sale politice și culturale. Ioan provenea dintr-o familie de rang înalt: tatăl său, Eutropie, era dregător de seamă al Imperiului, iar mama sa, Teodora, se bucura de cinste și bună trecere în cetate. Crescut în belșug și grijă părintească, tânărul Ioan a primit o educație aleasă, fiind deprins nu doar cu științele vremii, ci mai ales cu învățătura credinței creștine.
Încă din copilărie, sufletul său se arăta aplecat spre cele duhovnicești. Nu se lăsa atras de jocurile și desfătările vârstei, ci își afla bucuria în citirea cărților sfinte și în frecventarea slujbelor Bisericii. Văzând această înclinație a fiului lor, părinții i-au dăruit o Evanghelie ferecată cu aur, spre a-l întări în dragostea pentru cuvintele Domnului. Această Evanghelie, purtată mereu cu el, va deveni mai târziu semnul prin care va fi recunoscut.
Hotărâtoare pentru drumul vieții sale a fost întâlnirea cu un monah din Mănăstirea Achimiților („a Neadormiților”), vestită pentru rânduiala sa aspră de rugăciune neîncetată. Cuvintele simple dar pline de duh ale monahului despre viața de ascultare, post și priveghere au aprins în inima tânărului Ioan dorul de a părăsi lumea și de a-L urma pe Hristos în chip deplin. Cu binecuvântarea acestuia, Ioan a fugit pe ascuns din casa părintească și s-a retras în mănăstirea din Bitinia, unde a fost primit în obștea monahală.
Aici a viețuit vreme de șase ani, nevoindu-se cu multă râvnă și asprime. Deși tânăr cu vârsta, Ioan s-a arătat înaintat în viața duhovnicească, întrecându-i pe mulți prin ascultare, înfrânare și rugăciune. Însă vrăjmașul mântuirii, văzând sporirea sa, a adus asupra lui ispita dorului de părinți. Gândul la suferința lor, la lacrimile mamei și la dragostea părintească l-a tulburat adânc. Mărturisind aceste frământări starețului, Ioan a primit, cu discernământ și rugăciune, binecuvântarea de a se întoarce în Constantinopol.
A trăit într-o colibă până la finalul vieții
Pe drum, Ioan a întâlnit un sărac în zdrențe și i-a cerut haina cea ruptă, dându-i la schimb veșmântul său mai bun, astfel încât, apropiindu-se de Constantinopol, nimeni nu-l mai putea recunoaște. Ajuns lângă casa părinților, s-a aruncat la pământ și s-a rugat cu stăruință lui Hristos să-l ajute să-i vadă, fără însă a pierde darul lepădării de lume pentru care plecase. A rămas ascuns până seara, iar apoi s-a rugat din nou la poartă, cerând putere să biruiască ispita întoarcerii la viața de mai înainte.
Dimineața, vătaful casei l-a găsit lângă poartă și a vrut să-l gonească, însă Ioan l-a rugat cu smerenie să-l lase într-un colț, făgăduind că nu va face rău nimănui, iar slujitorul l-a îngăduit. Curând au ieșit părinții săi, iar Ioan, văzându-i, s-a umplut de lacrimi, dar și-a spus că vrăjmașul nu se va bucura, pentru că, deși îi vede, nu se va întoarce la viața părăsită. A rămas lângă porți ca un Lazăr, în frig și în gunoi, răbdând lipsuri.
Tatăl, mișcat de răbdarea săracului, îi trimitea zilnic hrană, socotind că prin milostenie Dumnezeu îi va alina durerea pentru fiul pierdut, spunând chiar că așa și-ar dori să fie și Ioan, oriunde s-ar afla. Ioan primea bucatele cu mulțumire, dar le împărțea altor nevoiași, el însuși rămânând în foame și însetare.
Într-o zi, Teodora, văzând săracul murdar de gunoi, s-a scârbit și a poruncit să fie mutat mai departe. Ioan, deși îndepărtat, a cerut vătafului să-i facă o colibă mică, ca să fie ascuns privirii stăpânei și să aibă adăpost. Acolo a început o viață și mai tainică, în rugăciune neîncetată, post aspru și nevoință, răbdând astfel trei ani lângă casa în care se născuse, fără să-și descopere identitatea.
După cei trei ani, Domnul i S-a arătat în vedenie și i-a vestit că peste trei zile va trece la odihna cuvioșilor. Ioan a mulțumit lui Dumnezeu și s-a rugat pentru părinții săi, cerând iertarea păcatelor lor. Apoi l-a rugat pe vătaf să o cheme pe Teodora, spunând că are să-i grăiască un cuvânt de trebuință. Mama a refuzat la început, rușinată să vorbească cu un sărac, însă, după ce Ioan a trimis din nou vorbă că moartea îi este aproape, a hotărât să vină, tulburată.
Fiind foarte bolnav, Ioan a fost adus înaintea ei și i-a cerut să fie îngropat în coliba lui, fără a fi schimbat din zdrențe, socotindu-se nevrednic de cinste omenească. Apoi i-a dăruit Evanghelia ca binecuvântare, iar Teodora a recunoscut-o ca fiind aceea făcută odinioară pentru fiul lor. Chemându-l pe Eutropiu, l-au jurat pe sărac să spună adevărul, iar atunci Ioan s-a descoperit, mărturisind cu lacrimi că el este fiul lor, Ioan cel căutat, și că Evanghelia l-a învățat să-L iubească pe Hristos mai mult decât orice legătură pământească.
Părinții l-au recunoscut și au izbucnit în plâns, bucurându-se că l-au aflat și tânguindu-se că moartea era atât de aproape. Ioan și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu chiar în brațele lor. Vestea s-a răspândit în cetate, iar toți se minunau de răbdarea și ascunderea lui. Biruită de dragoste, Teodora i-a încălcat dorința și l-a îmbrăcat în haine scumpe, fiind lovită îndată de slăbănogire, iar când Eutropiu l-a îmbrăcat din nou în zdrențe, ea s-a vindecat, ca semn că înaintea lui Dumnezeu ascultarea și smerenia sunt mai de preț decât orice podoabă.
L-au îngropat pe cuvios în coliba sa, iar mai târziu au zidit o biserică pe mormântul lui, dăruind jumătate din avere acesteia și împărțind cealaltă jumătate săracilor. Schimbați în viață, au trăit apoi în pocăință și milostenie, fiind îngropați la sfârșit în biserica ridicată peste mormântul fiului lor.
Așadar, numele de „Colibașul” nu este un simplu supranume, ci o mărturisire a felului în care Sfântul Cuvios Ioan a ales să trăiască Evanghelia până la capăt. Coliba în care a viețuit, la marginea casei părintești, a devenit locul smereniei desăvârșite, al ascunderii de slava lumii și al jertfirii de sine din dragoste pentru Hristos. Acolo, fostul fiu de dregător a ales să fie necunoscut, sărac și disprețuit, pentru a se face cunoscut înaintea lui Dumnezeu. Prin viața sa, Sfântul Ioan ne arată că adevărata noblețe nu stă în rang, avere sau cinste omenească, ci în ascultare, smerenie și iubirea lui Hristos mai presus de orice legătură pământească.
Aducem în atenția dumneavoastră, cu prilejul prăznuirii Sfântului Ioan, câteva cărți de rugăciune, precum și Candela Dăruirii – felinar pe drumul către Grădina Raiului. Click pe linkurile aflate sub fotografiile de mai jos pentru detalii și comenzi!
