În fiecare an, începutul Postului Mare ne așază înainte o chemare aparte: aceea de a încetini ritmul vieții, de a ne aduna din risipire și de a privi mai atent înlăuntrul nostru. Pentru că postul nu vizează schimbarea alimentației sau a programului, ci schimbarea inimilor noastre. Sfinții Părinți spun că primele zile ale Postului sunt decisive – ele dau tonul întregii perioade și pot transforma osteneala într-o bucurie duhovnicească.
Sfântul Paisie Aghioritul, unul dintre cei mai iubiți sfinți ai vremurilor noastre, ne oferă un reper limpede pentru acest început. Cu simplitate, realism dar mai ales cu multă dragoste, el ne învață că postul adevărat nu înseamnă încordare fără discernământ, ci smerenie, nădejde și încredere în Dumnezeu – cuvinte „de pus la rană” pentru omul grăbit și împovărat de astăzi.
Cine a fost Sfântul Paisie Aghioritul?
Născut în 1924 în Farasa Capadociei și botezat de Sfântul Arsenie Capadocianul (care i-a și prezis viitorul monahal), micul Arsenie Eznepidis a crescut sub lumina smereniei învățate de la mama sa. Încă din copilărie, a arătat o înclinație rară spre rugăciune și lecturi sfinte, alegând adesea singurătatea ascezei în locul jocurilor vârstei.
Înainte de a îmbrăca haina călugărească, a lucrat ca tâmplar, dorind să urmeze meseria pământească a Mântuitorului, iar în timpul războiului civil din Grecia a slujit ca transmisionist. Această perioadă a fost un adevărat examen al iubirii de oameni: se ruga să nu ucidă pe nimeni și se oferea voluntar în misiuni periculoase pentru a-și cruța camarazii care aveau familii.
Chemarea spre mănăstire s-a împlinit la Athos, trecând prin mănăstirile Esfigmenu și Filotheu, unde a primit numele Paisie. Deși a ales o viață de asceză severă și tăcere, boala l-a scos din munte și l-a dus în spitalele din Tesalonic, unde a cunoscut tinerele alături de care a ctitorit Mănăstirea Suroti. Aici, moștenirea sa a prins rădăcini, sfântul devenind un far de mângâiere pentru mii de suflete rănite.
S-a mutat la Domnul pe 12 iulie 1994 și odihnește la Suroti, lăsând în urmă o pildă de sfințenie izvorâtă din simplitate, jertfă și o nesfârșită blândețe față de neputința omenească.
În rândurile ce urmează, vom descoperi trei îndemnuri inspirate din învățătura Sfântului Paisie, care ne pot ajuta să așezăm temelia bună a Postului Mare și să pornim pe acest drum cu pace, discernământ și dor de Hristos.
- Începe postul ca pe o școală a obișnuinței
Din volumul „Cuviosul Paisie Aghioritul – Despre rugăciune”, apărut la Editura Evanghelismos din Bucureşti, aflăm că la întrebarea „Gheronda, care este rostul celor trei zile de la începutul Postului Mare?”, Sfântul Paisie a răspunde limpede: „Cele trei zile ale Postului Mare au mai mult sensul de a-l obişnui pe creştin cu postul, cu înfrânarea.”
Așadar, începutul Postului nu este o probă de rezistență, ci un timp de acomodare. Biserica, în înțelepciunea ei, a rânduit aceste zile mai aspre pentru a ne desprinde treptat de obișnuințele confortului și ale îndestulării. După trei zile de înfrânare, chiar și o masă simplă, la ceasul al nouălea, devine „prăznuire”, spune Sfântul Paisie. Inima începe să înțeleagă altfel darurile lui Dumnezeu. Ceea ce înainte părea puțin devine binecuvântare. Postul, așadar, ne reeducă simțurile și ne așază într-o altă raportare față de hrană, față de timp și față de viață.
- Păstrează măsura și discernământul
În continuarea primului îndemn, Sfântul Paisie arată că nu toți pot ține la fel primele trei zile: „Dacă cineva nu poate ţine cele trei zile, să mănânce puţin posmag seara sau să mănânce la Ceasul al nouălea. Este mai bine să se cruţe puţin, pentru că, dacă îl ia ameţeala şi nu mai poate să facă nimic din cele duhovniceşti, ce câştig duhovnicesc va avea după aceea?”. Aici observăm echilibrul duhovnicesc al sfinților. Scopul nu este epuizarea trupului, ci întărirea sufletului. Dacă postul devine atât de aspru încât ne împiedică să ne rugăm, să citim, să participăm la slujbe sau să ne împlinim îndatoririle, atunci el își pierde rostul. Postul nu este o competiție ascetică și nici o demonstrație de voință. El este un mijloc. Iar mijlocul trebuie adaptat astfel încât să ne ajute, nu să ne „paralizeze”.
- Pune pe primul loc rugăciunea
În cadrul volumului mai sus menționat Sfântul Paisie povestește cum, într-o marţi din prima săptămână a Postului Mare, Bătrânul Varlaam de la Chilia Sfinţilor Varlaam şi Ioasaf a mers la o altă chilie, unde abia se stabiliseră doi monahi tineri, cunoscuţi de-ai lui. Bate la uşă. Nimic. Deschide şi îi găseşte pe amândoi întinşi în pat. „Ce se întâmplă cu voi? Sunteţi bolnavi?”. „Nu, ci postim cele trei zile”, au spus aceia. „Ia, sculaţi-vă!”, le-a poruncit bătrânul. „Faceţi un ceai, puneţi câte două linguri de zahăr, mâncaţi şi vreun posmag, ca să puteţi rosti vreo rugăciune, să faceţi vreun şirag de rugăciuni. Acesta este post? Ce câştig aveţi din el?”.
Așadar, întrebarea este directă și esențială: să ne gândim mereu ce câștig duhovnicesc avem? Știm că rugăciunea este respirația sufletului. În primele zile ale Postului Mare, Biserica ne așază în față texte de o forță cutremurătoare: Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, cu pocăința lui adâncă; rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, care ne învață discernământul și smerenia; metaniile care însoțesc fiecare cerere. Toate acestea nu sunt simple rânduieli, căci ne ajută să ne vedem pe noi înșine, să ne asumăm căderile, să cerem ajutorul lui Dumnezeu cu lacrimi și nădejde.
Fără rugăciune, postul riscă să devină dietă. Când mintea se liniștește și începe să rostească, chiar și cu osteneală, „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, atunci postul își împlinește rostul. Când, în loc să ne gândim la mâncare, ne gândim la propriile noastre neputințe și la mila lui Dumnezeu, atunci înfrânarea începe să rodească. De aceea, mai bine puțină hrană și putere pentru un șirag de rugăciuni, decât asprime care ne lasă fără vlagă. Mai bine o înfrânare smerită, decât o nevoință care hrănește mândria sau ne aruncă în deznădejde.
Cu alte cuvinte, în primele zile ale Postului Mare, accentul trebuie să cadă pe întoarcerea și primenirea inimilor noastre: pe spovedanie sinceră, pe iertare, pe împăcarea cu aproapele, pe așezarea unui timp concret pentru rugăciune. Postul alimentar susține această lucrare, dar nu o înlocuiește. Pentru că, în cele din urmă, Dumnezeu nu ne va întreba cât am mâncat, ci cât ne-am rugat, cât ne-am smerit și cât ne-am deschis inima pentru a-L primi.
Așadar, acum, la început de Post, să îl rugăm și noi pe Sfântul Paisie să mijlocească pentru iertarea păcatelor noastre, pentru vindecarea de toate bolile sufletești și trupești, pentru vederea lucrurilor și a faptelor bune din lumea care ne înconjoară şi pentru întărirea noastră în credinţa cea dreaptă. Cu prilejul prăznuirii sale, am adunat pentru dumneavoastră, într-o colecție, câteva icoane, alături de unele dintre cele mai citite volume închinate Sfântului Paisie. Click pe linkurile aflate sub fotografiile de mai jos pentru detalii și comenzi!
