În fiecare an, la 1 septembrie, Biserica noastră Ortodoxă sărbătorește începutul unui nou an bisericesc. Spre deosebire de anul civil, care măsoară succesiunea lunilor și a zilelor, anul bisericesc ne descoperă timpul ca dar al lui Dumnezeu și ca prilej de rugăciune, pocăință și apropiere de El. Biserica nu sfințește însă doar anul prin praznice, posturi și zile de pomenire, ci și fiecare zi, așezând rugăciunea în diferite momente ale ei.
În Sfintele Evanghelii întâlnim adesea expresii precum „ceasul al treilea”, „ceasul al șaselea”, „ceasul al nouălea” sau „a patra strajă a nopții”. Pentru noi, cei obișnuiți să aflăm ora exactă printr-o simplă privire la telefon, asemenea formulări pot părea greu de înțeles. În vremea Mântuitorului, ziua nu era măsurată după un sistem identic celui actual. Orele nu aveau întotdeauna câte 60 de minute, iar ziua și noaptea erau împărțite separat. Cum se orientau oamenii fără ceasurile moderne, când începea pentru ei o nouă zi și ce legătură există între vechiul mod de măsurare a timpului și Ceasurile liturgice săvârșite astăzi în Biserică? Aflați în rândurile de mai jos!
O nouă zi începea la apusul soarelui
În lumea iudaică, o nouă zi nu începea la miezul nopții, așa cum se întâmplă în calendarul civil actual, ci seara, odată cu apusul soarelui. Această rânduială își are originea în primul capitol al cărții Facerii, unde fiecare zi a creației este descrisă prin cuvintele: „Și a fost seară și a fost dimineață” (Facere 1, 5). De aceea, Sabatul începea vineri la apus și se încheia sâmbătă seara. Tot astfel, sărbătorile religioase începeau din ajun, odată cu lăsarea întunericului.
Acest mod biblic de a socoti timpul s-a păstrat și în viața liturgică a Bisericii Ortodoxe. Vecernia nu este doar rugăciunea care încheie o zi, ci slujba care deschide o nouă zi liturgică. Din acest motiv, prăznuirea duminicilor și a marilor sărbători începe încă din seara precedentă. Partea luminoasă a zilei, cuprinsă între răsăritul și apusul soarelui, era împărțită în douăsprezece ceasuri. De altfel, Mântuitorul Însuși amintește această împărțire atunci când îi întreabă pe ucenici: „Nu sunt oare douăsprezece ceasuri într-o zi?” (Ioan 11, 9). Primul ceas începea la răsărit, iar ceasul al doisprezecelea se încheia la apus. Dacă luăm ca reper o zi în care soarele răsare aproximativ la ora 6:00 și apune în jurul orei 18:00, corespondențele cu sistemul actual ar fi următoarele:
- Ceasul I – aproximativ ora 6:00;
- Ceasul III – aproximativ ora 9:00;
- Ceasul VI – aproximativ ora 12:00;
- Ceasul IX – aproximativ ora 15:00;
- Ceasul XII – aproximativ ora 18:00.
Aceste echivalențe sunt însă orientative. Atunci când Evanghelia amintește „ceasul al treilea”, expresia nu indică neapărat ora 9:00 fix, ci un moment sau un interval al dimineții. Ca să înțelegem mai bine, împărțirea zilei în mai multe perioade apare foarte limpede în Pilda lucrătorilor viei. Stăpânul îi cheamă pe oameni la lucru dis-de-dimineață, apoi la ceasurile al treilea, al șaselea, al nouălea și chiar al unsprezecelea (Matei 20, 1-12), iar cei din urmă sunt chemați foarte aproape de apus, când ziua de muncă era aproape încheiată.
O diferență importantă față de sistemul nostru este aceea că un ceas antic nu avea întotdeauna 60 de minute. Fiecare ceas reprezenta a douăsprezecea parte din intervalul cuprins între răsărit și apus. De aceea, vara, când perioada de lumină era mai îndelungată, ceasurile zilei erau mai lungi, iar iarna, când soarele apunea mai devreme, ele deveneau mai scurte. Viața de zi cu zi era organizată în funcție de lumină. Răsăritul marca începutul activităților, amiaza era recunoscută după poziția soarelui, iar apusul încheia munca.
Cum aflau oamenii cât era ceasul?
În Antichitate erau folosite cadranele solare, care indicau trecerea timpului prin umbra proiectată de soare, dar și clepsidrele cu apă, întrebuințate pentru măsurarea anumitor intervale atunci când lumina naturală nu putea fi urmărită. Asemenea instrumente nu se găseau însă în fiecare locuință și nici nu erau accesibile tuturor, astfel încât oamenii, care nu purtau asupra lor ceasuri asemenea celor de astăzi, se orientau în principal după răsărit, după lungimea umbrelor și poziția soarelui pe cer, precum și după apropierea apusului sau după diferitele semnale ale vieții comunitare.
Anumite momente ale zilei erau marcate și de rugăciunile săvârșite la templu, care ofereau comunității repere cunoscute și contribuiau la organizarea activităților cotidiene. Indicațiile orare din Sfintele Evanghelii nu trebuie citite, așadar, ca înregistrările unui cronometru modern, deoarece ele urmăresc să așeze un eveniment într-o anumită parte a zilei, fără a indica neapărat ora și minutul în sensul exact în care le înțelegem noi.
Dacă partea luminoasă a zilei era împărțită în douăsprezece ceasuri, noaptea era împărțită în intervale numite „străji”, denumire provenită din practica soldaților și a paznicilor care se schimbau între ei pentru a asigura paza neîntreruptă până la venirea dimineții. În epoca romană, noaptea era împărțită de obicei în patru asemenea intervale:
- straja întâi – aproximativ între orele 18:00 și 21:00;
- straja a doua – aproximativ între orele 21:00 și 24:00;
- straja a treia – aproximativ între orele 00:00 și 3:00;
- straja a patra – aproximativ între orele 3:00 și 6:00.
Mântuitorul face referire la aceste momente ale nopții atunci când le adresează ucenicilor îndemnul la priveghere: „Privegheați, dar, că nu știți când va veni stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopții, sau la cântatul cocoșilor, sau dimineața” (Marcu 13, 35). Cele patru expresii folosite în acest verset nu sunt întâmplătoare, ci corespund celor patru străji în care era împărțită noaptea, de la apus și până la ivirea zorilor.
Tot în acest sistem de măsurare a timpului trebuie înțeles și episodul în care Hristos a venit la ucenici mergând pe mare „la a patra strajă din noapte” (Matei 14, 25), ceea ce înseamnă că evenimentul s-a petrecut în ultima parte a nopții, după aproximativ ora 3:00 și înainte de răsărit. La rândul său, expresia „cântatul cocoșilor”, amintită și în relatarea lepădării Sfântului Apostol Petru, nu indica o oră exactă sau o anumită secundă, ci desemna perioada de după miezul nopții și dinaintea zorilor, când cântecul cocoșilor vestea apropierea dimineții.
Cele mai cunoscute indicații temporale din Noul Testament rămân însă cele legate de Pătimirile Domnului, deoarece Sfinții Evangheliști folosesc ceasurile zilei pentru a marca principalele momente ale Jertfei de pe Golgota. Sfântul Evanghelist Marcu spune că răstignirea a avut loc la ceasul al treilea: „Iar când L-au răstignit, era ceasul al treilea” (Marcu 15, 25), moment care, potrivit modului de calcul folosit în acea vreme, corespunde aproximativ orei 9:00 dimineața.
Ceasul al șaselea corespundea aproximativ amiezii, iar Evangheliștii Matei, Marcu și Luca mărturisesc că, începând din acel moment, s-a făcut întuneric peste tot pământul, cu toate că era mijlocul zilei. Întunericul a durat până la ceasul al nouălea, adică aproximativ până în jurul orei 15:00, când Mântuitorul, după ce a împlinit Jertfa Sa pentru mântuirea lumii, Și-a dat duhul pe Cruce.
Biserica noastră a păstrat principalele momente ale zilei în rânduiala sa de rugăciune, transformând vechile repere temporale în popasuri duhovnicești. Astfel au apărut slujbele numite Ceasul I, Ceasul III, Ceasul VI și Ceasul IX, ale căror denumiri corespund momentelor în care erau săvârșite în vechime. Ceasul I este legat de începutul zilei, Ceasul III amintește de Pogorârea Duhului Sfânt și de începutul Pătimirilor Domnului, Ceasul VI ne așază înaintea Crucii, iar Ceasul IX pomenește moartea Mântuitorului. Odinioară, aceste slujbe erau săvârșite aproximativ la orele indicate de numele lor, astfel încât rugăciunea să însoțească întreaga zi. Cu timpul, ele au fost grupate în jurul slujbelor principale: Ceasul I se citește după Utrenie, Ceasurile III și VI înaintea Sfintei Liturghii, iar Ceasul IX înaintea Vecerniei.
Așadar, vechiul mod de măsurare a zilei nu a rămas doar o informație istorică, necesară pentru înțelegerea unor expresii din Sfintele Evanghelii, ci continuă să fie prezent în viața liturgică a Bisericii. Ceasurile care marcau odinioară trecerea soarelui pe cer au devenit momente de aducere-aminte a lucrării mântuitoare a lui Hristos și popasuri de rugăciune prin care întreaga zi este închinată lui Dumnezeu.
La începutul unui Nou An bisericesc, această rânduială ne amintește că timpul nu ne aparține, ci este un dar pe care suntem chemați să-l folosim cu înțelepciune. Ceasul modern ne arată cât timp a trecut, însă rugăciunea ne învață cum să trăim timpul care ne-a fost dăruit, astfel încât fiecare zi să devină prilej de pocăință, apropiere de Dumnezeu și înaintare către Împărăția Sa.
Recomandările BIZANTICONS.ro la începulul Noului An Bisericesc:
