Știați de ce nu postim miercuri și vineri, pe 16 și 18 februarie?

Ne aflăm deja la jumătatea lunii februarie. Ne mai despart doar două săptămâni de începutul propriu-zis al Postului Învierii Domnului, cel mai lung şi mai aspru dintre cele patru posturi de durată ale Bisericii Ortodoxe. În teologia Ortodoxă, Postul Mare este o adevărată călătorie duhovnicească spre Săptămâna Patimilor şi spre Înviere, o vreme a înfrânării și a curățirii, dar și a bucuriei fără de margini. În acest an, postul va începe în ziua de 7 martie martie și se va încheia pe 23 aprilie.

Mulți dintre noi, consultând calendarul ortodox pe care îl avem acasă, am văzut că, în săptămâna 14-20 februarie, zilele de miercuri și vineri sunt însemnate cu termenul „harți”. Ne-am întrebat, pe bună dreptate, ce înseamnă acest termen, care este etimologia lui și ce modificări aduce el în viața noastră spirituală? Am decis, așadar, să dedicăm câteva rânduri acestui subiect, lămurind pe scurt, dar clar și pe înțelesul tuturor care este motivul acestor dezlegări.

În primul rând, trebuie să știm că structura Postului Mare cuprinde în total șapte săptămâni, începând cu lunea de după Duminica Izgonirii lui Adam din Rai și până în seara Sâmbetei lui Lazăr, înaintea Duminicii Floriilor, Săptămâna Mare fiind considerată o perioadă aparte de postire, mai exigentă. Însă, perioada aceasta de șapte săptămâni este precedată de alte trei săptămâni pregătitoare, dintre care cea dintâi este cea care face subiectul editorialului nostru. Dacă mergem mai departe în expunerea noastră și căutăm explicația excepțiilor de la postire din aceste două zile de miercuri și vineri, un răspuns mai mult decât edificator îl regăsim în Tipicul cel Mare al Sfântului Sava, lucrarea care prezintă regulile și rânduielile bisericești pentru oficierea slujbelor. Volumul este unul de referință, datând din perioada secolulul al VI-lea, și este luată în considerare de toate Bisericile Ortodoxe autocefale atunci când vine vorba de aspectele liturgice sau de conceperea calendarului pe noul an bisericesc.

Revenind la subiect, această lucrare de importanță colosală ne explică raționamentul duhovnicesc al dezlegărilor din această săptămână: „Trebuie să se ştie că, în această săptămână postesc blestemaţii armeni urâtul lor post, iar noi, monahii, în fiecare zi, chiar şi miercuri şi vineri mâncăm brânză şi ouă în ceasul al nouălea, iar mirenii mănâncă carne, răsturnând, astfel, dogma acelui fel de eres al acelora”.

Poate că la o primă vedere, termeni precum „blestemați”, „armeni”, „urât” par să nu aibă nici pe departe o legătură – nici măcar tangențială – cu „urcușul spre Înviere” și cu asceza care se impune pe parcursul postului. Însă, în realitate, există o legătură foarte strânsă și care ne-ar putea contraria. Denumirea de „harți”, care este, într-adevăr, una foarte veche, urcă în istorie până în secolul al VI-lea, și se trage, pur și simplu, de la un… câine. Mai exact, „urâtul post” al armenilor, amintit de Sfântul Sava în Tipic este, de fapt, un post de doliu care dura o săptămână, instituit de episcopul Serghie Armeanul în memoria câinelui său rătăcit, pe nume Αρτζιβάριο (Arțivario – de aici denumirea de „harți”). Mai exact, se spune că într-o zi, câinele acestui ierarh a fost sfâşiat de fiarele sălbatice, iar stăpânul său a intrat într-un fel de depresie, nu a mai mâncat nimic mai bine de o săptămână și, ulterior, a hotărât imediat ca armenii pe care îi păstorea să țină un post aspru în memoria câinelui.

Acest post respectat de armeni a fost condamnat de-a lungul timpului, de către mai mulți Sfinți Părinţi ai Bisericii noastre, printre care se numără Ioan Postitorul, Patriarhul Constantinopolului, Teodor Studitul, imnograful și starețul Mănăstirii Sfântului Ioan Botezătorul de la Studion sau Nicolae Grămăticul. Pentru a evita pericolul ca unii dintre credincioșii de atunci să țină, din diferite motive, acest post eterodox, Părinții Bisericii au dat un caracter apologetic acestei perioade, dezlegând la consumul oricărui fel de alimente în zilele de miercuri și vineri, în opoziție totală cu acel „obicei nebunesc” al armenilor. De atunci, în cea dintâi săptămână a Triodului, armenii au ținut post aspru, consumând doar pâine și apă, în timp ce creștinii nu posteau nici măcar miercuri și vineri, pentru a se deosebi de ei. Obiceiul acesta este consemnat și puțin mai târziu, în secolul al XII-lea, în Tipicul unei mănăstiri din Grecia, când unul dintre monahii din obște consemna următoarele: „Ca să ne diferențiem de spurcata tradiție a armenilor, vă sfătuiesc ca toată săptămâna aceasta, în care ei postesc aspru, fără nici o îndoială, noi să mâncăm ouă și brânză, iar mirenii pot mânca și carne.”

În loc de concluzie, o mică observație. Există unii credincioși care, dintr-un exces de zel, dacă îl putem numi așa, ignoră aceste indicații din calendar și aleg să postească în miercurea și vinerea din prima săptămână a Triodului, aducând ca argument ideea că rânduiala calendarului este făcută tot de oameni și că Dumnezeu ar aprecia mai mult nevoința și că o va răsplăti pe măsură.

De acord cu nevoința și asceza premergătoare postului. Însă, trebuie să ținem cont de un lucru: biserica noastră a rânduit – după cum am văzut – această excepție, pentru că nu urmărește respectarea literală sau formală a postului, ci mai degrabă ne îndeamnă să ne întărim pentru ca mai apoi să postim cumpătat, lucrând virtuțile și gândindu-ne mereu la aproapele, după cuvântul Apostolului: „nu mâncarea ne va pune pe noi dinaintea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 8, 8-13), ci „credinţa lucrătoare prin iubire”, care dă roade prin faptele cele bune și bineplăcute lui Dumnezeu.

Pentru că am prezentat, în rândurile de mai sus, câteva chestiuni care țin de tipicul Bisericii noastre, aducem în atenția dumneavoastră, în acest sens, câteva cărți de cult dar și alte volume destinate nu doar preoților și ierarhilor, ci tuturor credincioșilor care vor să afle mai multe detalii legate de rânduiala Sfintei Liturghii și a altor slujbe și ierurgii cuprinse în tradiția răsăriteană a Bisericii: