„Preoţi cu crucea-n frunte, căci oastea e creştină…” Un vers care răsună în mințile și inimile tuturor românilor la început de decembrie. Oriunde ne-am afla, trebuie să recunoaștem că Ziua Națională ne dă un fior, care se transformă imediat în dor. De casă, de cei dragi, de sfinții cu chipuri afumate de tămâie, de pe pereții bisericii din deal. Nu este deloc întâmplător acest vers așezat la loc de cinste în Imnul naţional al țării noastre, căci preoţii s-au aflat în orice ceas alături de țară și de armată: de la sfințirea drapelelor de luptă, până la alinarea sufletelor de pe front, în tranșee și dincolo de acestea, rugându-se pentru cei care și-au dat viața pentru pământul sfânt al țării.
Conform Constituţiei României, alături de drapel şi de imn, stema este cel mai important simbol naţional, un adevărat reper care a însoţit poporul român în momentele cruciale ale istoriei. Imaginile reprezentate de stemă amintesc episoade înălțătoare din istoria poporului respectiv, spun povești despre clipele de vitejie ale strămoșilor ei și le mențin vii pentru totdeauna în conștiința urmașilor.
De aceea, cu prilejul Zilei Naționale din acest an, am hotărât să aducem în atenția dumneavoastră câteva detalii mai puțin cunoscute, legate de prezența Sfintei Cruci pe stema țării noastre și să explicăm motivele pentru care înaintașii noștri au considerat-o ca element obligatoriu.
Întâi de toate, trebuie să reținem faptul că, Stema de astăzi a României este compusă din simbolurile reprezentative ale provinciilor istorice românești: Țara Românească, Moldova, Transilvania, Banatul, Oltenia și Dobrogea. Stema are ca simbol central o acvilă de aur încoronată, încadrată într-un scut mare, albastru, ce ține în cioc o cruce ortodoxă, în gheara dreaptă având o sabie, iar în cea stângă un sceptru. Pieptul acvilei prezintă un alt scut, împărțit în cinci cartiere, simbolizând cele cinci provincii românești. Scutul pe care stă este de azur, simbolizând cerul. Vulturul ţine în gheare însemnele suveranităţii: un sceptru şi o sabie, care reamintesc de domnitorul Moldovei, Ştefan cel Mare şi Sfânt şi de domnitorul Tării Româneşti, Mihai Viteazul, primul unificator al celor trei Ţări Române.
Conform istoricilor, în perioada antică, acvila sau vulturul a servit ca simbol al puterii Romei și a imperiului său și a fost folosit ca însemn al armatei. Privind, așadar, lucrurile din această perspectivă, vulturul vorbește despre originea latină a poporului nostru și atestă în mod deplin continuitatea sa. Crucea purtata în cioc vorbește, pe de o parte, despre faptul că religia creştină a fost preluată de localnici încă din primele secole ale mileniului I, creştinarea timpurie fiind una din caracteristicile istoriei strămoșilor noștri. Pe de altă parte, din punct de vedere politico-religios, Crucea ținută în ciocul acvilei cu aripile deschise, libere, arată că răspândirea creștinismului în teritoriul vechii Dacii s-a făcut și prin intermediul coloniștilor romani, fenomen produs în mod natural și nu printr-un act de autoritate exercitat de puterea centrală.
O explicație relevantă legată de prezența Sfintei Cruci pe Stema României a dat-o, într-unul dintre cuvintele sale, însuși Patriarhul României, Preafericitul Părinte Daniel. Astfel, între altele, Preafericirea Sa a subliniat că vulturul de pe stema Regatului României are crucea în plisc pentru a arăta că poporul român a fost încreștinat de la formarea sa ca popor nou în istorie, după cucerirea Daciei de către romani (în anii 105-106 după Hristos) – vulturul (aquila) fiind, în acelaşi timp, simbolul romanității şi al regalităţii. Însă, în mod semnificativ, culoarea vulturului nu este cenușie, ci aurie. Și crucea din plisc este aurie, deoarece este luminată de slava Învierii, așa cum este în prezent vulturul de pe clădirea Palatului Patriarhiei. De asemenea, vulturul auriu de pe stema României de astăzi este purtător de cruce, dar crucea se înalță în slava Învierii, deoarece, prin credinţă, suferinţa se transformă în biruinţă şi jertfa în glorie. De altfel, după Primul Război Mondial, pe zidul exterior al Mausoleului de la Mărășești (1938), ridicat în cinstea eroilor români care s-au jertfit pentru apărarea patriei în acest război, se află înscris chiar troparul Învierii Domnului: „Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le”.
Totodată, vulturul de pe stema României poartă Crucea în plisc, arătând că ne-am apărat patria, am dăinuit ca neam și am păstrat unitatea și demnitatea noastră ca Stat naţional, prin credinţă şi iubire jertfelnică. În vremea luptelor și a războaielor care au asuprit teritoriul țării noastre, foarte mulți preoți, monahi și monahii s-au oferit voluntar pentru front, activând ca infirmieri. Unii și-au riscat viața în spitalele de bolnavi contagioși; alții erau prezenți în punctele de ajutor din prima linie a frontului, fapt care demonstrează faptul că Biserica și Crucea lui Hristos au fost mereu elementele esențiale care i-au unit pe români, chiar și atunci când împrejurările le-au fost potrivnice.
Așadar, să ne amintim de faptul că poporul român este legat încă de la începuturile sale de Taina Crucii. În orice zi a vieții noastre dar mai cu seamă pe 1 decembrie, de Ziua Unirii, să luăm pildă de la întemeietorii Marii Uniri, să-i admirăm pentru unitatea lor de acţiune şi pentru realizările pe care le-au influențat, apoi, prin acest act eroic al Unirii. Să păstrăm și să cultivăm acest dar al unității, al comuniunii și al înțelegerii și să-l transmitem copiilor noștri, încredințându-i de faptul că doar fiind uniți în „cuget şi simţiri” vor putea face față ispitelor și provocărilor vieții. Așa cum au făcut-o și străbunii noștri.
Foto: ziarullumina.ro
Recomandările BIZANTICONS ART:
