În creștinism, natura este considerată o manifestare a iubirii și puterii lui Dumnezeu. Creația este văzută ca un dar divin, iar ființele vii sunt recunoscute ca parte a planului lui Dumnezeu, încă de la crearea lumii. De altfel, încă de când a fost creat și lăsat cu ascultare în Grădina Raiului, omului i-a fost oferită demnitatea de a stăpâni peste animale: „și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile ce se mișcă pe pământ și peste tot pământul!” (Facere 1, 28). Stăpânirea aceasta avea să se transforme, însă, pe pământ.
Pe de o parte, martirii și mucenicii Bisericii primelor secole creștine au servit drept hrană fiarelor sălbatice, că animale dintre cele mai fioroase le-au curmat viața sau le-au provocat răni cimplite. Pe de altă parte, la cealaltă extremă, Sinaxarul ne povestește mulți sfinți care au ajuns la măsura despătimirii și au împărtășit iubirea lui Dumnezeu față de toate făpturile pe care le-a creat, aratându-ne că viața creștină autentică implică respectul și iubirea față de acestea.
De aceea, cu prilejul prăznuirii Sfântului Gherasim de la Iordan din ziua de 4 martie, am considerat că este interesant să aflăm din ce motiv acest Cuvios al primelor veacuri creștine este reprezentat în unele icoane alături de un leu și care este fundamentul acestei imagini neobișnuite. Aflați și dumneavoastră răspunsul, în rândurile de mai jos!
Căzut în înșelare și întors la dreapta credință
Sfântul Gherasim s-a născut, conform tradiției, într-o familie destul de bogată din provincia Licia, aflată în partea de sud a Asiei Mici. Încă de mic, el a arătat o atracție pentru viața monahală și pentru rugăciune, astfel că a renunțat la viața lumească și la averea familiei pentru a deveni călugăr. A plecat în regiunea Tebaida din deșertul egiptean, revenind ulterior în Licia natală. În vremea împăratului Marcian (450-457) a mers în Palestina, unde a întemeiat o mănăstire într-un loc retras de lângă Iordan. A fost atras inițial de învățătura monofizită și a căzut din dreapta credință însă, prin ucenicia la Cuviosul Eftimie, și-a dat seama de greșeala lui și s-a întors la Dumnezeu.
Din volumul „Dicționar al sfinților ortodocși”, semnat de Emil Preda, aflăm că mănăstirea pe care a întemeiat-o Sfântul Gherasim a devenit în scurt timp foarte cunoscută datorită asprimii și a stilului restrictiv de viață al monahilor din obște. Se spune că pustnicii se închideau în propriile chilii în primele cinci zile ale săptămânii, rugându-se, lucrând împletituri de finic și hrănindu-se doar cu pâine, curmale și apă, iar sâmbăta și duminica ieșeau din chilii și mergeau în biserică, unde săvârșeau slujbele religioase și se împărtășeau cu Sfintele Taine, mâncau împreună în trapeza mănăstirii, apoi se retrăgeau din nou în chilii cu proviziile de hrană pentru săptămâna următoare. Era interzis să se facă foc în chilii atât pentru încălzirea hranei, cât și pentru încălzire.
Leul din icoană
Revenind la subiectul editorialului nostru, în viața Sfântului Gherasim regăsim un episod aparte, care a servit drept fundament pentru câteva reprezentări iconografice ulterioare. Astfel, se spune că într-o zi, pe când mergea prin pustia Iordanului, Sfântul Gherasim a întâlnit un leu fioros care răgea cumplit. La început s-a speriat, însă mai apoi și-a făcut curaj și s-a apropiat. Trăgând piciorul leului, a observat că în el intrase un ghimpe mare, încât i se umflase piciorul. Leul se uita spre starețul Gherasim cu ochi blânzi ca și cum îl ruga să-l vindece. Starețul, văzându-l că este într-o nevoie ca aceea, a șezut și, luând piciorul fiarei, a scos spinul. Apoi curățindu-i rana bine, a învăluit-o cu un petec și i-a dat drumul. Iar leul, după ce s-a vindecat, nu l-a mai părăsit pe stareț, ci, ca un ucenic, umbla după dânsul oriunde se ducea, încât se mira și starețul de recunoștința fiarei.
Spre uimirea întregii obști monahale, leul devenise atât de blând și supus că își schimbase nu doar „comportamentul”, ci și regimul alimentar, hrănindu-se doar cu pâine și legume. Văzând ascultarea și perseverența leului, Sfântul Gherasim i-a dat leului în pază catârul mănăstirii, care păștea pe lângă râul Iordan. Într-o zi, pe când leul dormea, catârul s-a rătăcit și a fost furat de niște negustori din Arabia care treceau prin acele locuri cu o caravană de cămile. Când s-a trezit, leul a văzut că lipsește catârul și a plecat imediat în căutarea lui, însă l-a mai găsit și s-a întors la mănăstire foarte mâhnit. Sinaxarul ne spune că, văzând întristarea leului, starețul l-a întrebat: „Unde este catârul?”, gândindu-se că fiara rămâne tot fiară și că l-a mâncat. Iar leul, stând liniștit ca un om, tăcea și privea în jos, ca și cum și-ar asuma dojana și și-ar cere iertare. Starețul i-a zis din nou: „Oare l-ai mâncat? Bine este cuvântat Domnul, că nu te vei duce de aici și tot lucrul care îl făcea catârul, tu îl vei face, slujind la trebuința mănăstirească!”. De atunci, din porunca starețului, leului a primit sarcina care se punea pe catâr, adică un vas mare, cu care se aducea apă de la Iordan în mănăstire.
După o vreme, negustorul arab care luase catârul s-a întors la Ierusalim să vândă grâu, aducând cu el şi catârul pe care îl luase. Însă, trecând Iordanul, s-a întâlnit cu leul care, alergând spre el, l-a făcut să lase totul în urmă și să fugă. Și luând leul catârul de frâu, aşa cum era obișnuit, s-a întors la Sfântul Gherasim încântat că i-a adus înapoi nu doar catârul, ci şi trei cămile încărcate cu grâu.
Fiind înaintat în vârstă, Sfântul Gherasim a trecut la Domnul şi a fost îngropat după rânduiala cuvenită de către părinţii mănăstirii. În acele zile, leul nu se afla în mănăstire. Venind el după o perioadă, şi-a căutat stăpânul, după cum obișnuia. Atunci, părinţii, văzând că leul nu-și găsește locul, l-au luat și l-au dus la mormânt, mai ales că acesta era aproape de biserică. Stând părintele Savatie, un monah din obște, deasupra mormântului Cuviosului Gherasim, a zis către leu plângând: „Iată, aici este îngropat starețul nostru!”. Iar leul, aplecându-și și el capul spre pământ, a început a răcni puternic și în câteva clipe a murit, chiar pe mormântul Sfântului. „Aceasta s-a făcut nu pentru că leul a avut suflet cuvântător, ci Dumnezeu a voit să preamărească pe cel ce L-a preamărit pe El, adică pe Sfântul Cuvios Gherasim, nu numai în viață, ci și după moarte. Apoi, ca să ne arate nouă, câtă ascultare aveau fiarele către Adam în Rai, mai înainte de a lui neascultare și cădere din Rai”, ne lămurește Sinaxarul.
Părintele Dumitru Stăniloae, cel mai mai mare teolog pe care l-a dat neamul românesc, de mare înălţime duhovnicească, spunea că „delicateţea sfântului se răsfrânge chiar şi asupra animalelor şi a lucrurilor, pentru că în tot şi în toate el vede un dar al iubirii lui Dumnezeu. El respectă pe fiecare om şi fiecare lucru şi dacă un om sau chiar un animal suferă, el le arată o compasiune profundă”. Așa a făcut și Sfântul Gherasim. N-a putut rămâne impasibil față de durerea leului, așa cum a vindecat, alteori, sute și mii de suflete rănite, fără să accepte vreo plată în schimb. A refăcut legătura omului cu Dumnezeu și i-a redat acestuia comuniunea din Rai. Locul în care, la începuturi, omul și animelele trăiau într-o armonie deplină…
Cu prilejul prăznuirii Sfântului Gherasim, am așezat la un loc pentru dumneavoastră Viețile Sfinților, în care puteți descoperi multe alte povești impresionante ale sfinților pe care îi cinstim de-a lungul anului, alături de câteva cărți de rugăciune – felinare pe drumul nostru către Grădina Raiului. Click pe linkurile aflate sub fotografiile de mai jos pentru detalii și comenzi!
Foto credit: www.ziarullumina.ro
