În Anul Jubiliar 2025, când Patriarhia Română sărbătorește un veac de la înființare, apare, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, o lucrare de mare însemnătate pentru sufletul credinciosului și pentru Trupul Bisericii deopotrivă: Psaltirea Vatopedină – o ediție bilingvă greco-română, născută în Sfântul Munte Athos – inima isihiei ortodoxe. Lansarea lucrării va avea loc în ziua de marți, 15 iulie, începând cu ora 18.00, în Sala „Aula Magna” a Palatului Patriarhal, fiind disponibilă în curând și pe bizanticons.ro.
Lucrarea este rodul unei conlucrări exemplare între părinții de la Sfânta Mare Mănăstire Vatoped și un grup de teologi de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, coordonat de Pr. Prof. Constantin Coman. Este o ediție realizată în duhul liturgic al Septuagintei, dar cu fidelitate față de sufletul limbii române, îmbinând rigoarea traducerii cu sensibilitatea filocalică.
Detalii editoriale
Psaltirea Vatopedină a fost tipărită în Grecia, la tipografia Gramma, pe hârtie specială de tip „biblia” cu tentă fildeș, în format mare (aproximativ A4), cu text dispus bilingv, în paralel: greacă – română. Este înfrumusețată cu miniaturi bizantine autentice din manuscrise păstrate în biblioteca Mănăstirii Vatoped și legată elegant la legătoria Kypris, în coperți cartonate, ornamentate discret.
Textul grecesc urmează versiunea liturgică athonită, iar cel românesc păstrează fidelitatea față de Septuaginta și melosul ortodox al rugăciunii. Lucrarea include și un bogat aparat critic, titluri liturgice, precum și împărțirea pe catisme, facilitând astfel citirea rânduită în cult sau la chilie.
„Cartea cea mai hristologică a Vechiului Testament”
În inima vieții ortodoxe, Psaltirea nu este doar o carte a Vechiului Testament, ci cartea rugăciunii însuflate de Duhul Sfânt, o cântare care, de mii de ani, rostește dorul omului după Dumnezeu. Este „cartea cea mai hristologică a Vechiului Testament”, așa cum o numește Arhimandritul Efrem, starețul Mănăstirii Vatoped: „stihuri din psalmi pot fi folosite și în rugăciunea personală a credinciosului, dăruindu-i cuvintele care să exprime bucuria și tânguirea, pocăința și nădejdea sa. Creștinul s-a rugat dintotdeauna cu Psaltirea, prin excelență cartea de rugăciuni a Bisericii.”
În tradiția monahală athonită, dar și în cea românească, psalmii sunt rostiți neîncetat: la chilie, în biserică, în necazuri și în bucurii. Părintele Efrem amintește că Gheronda Iosif Vatopedinul știa aproape toată Psaltirea pe de rost, iar marii sfinți contemporani, precum Sfântul Paisie Aghioritul, îndemnau să se citească un psalm potrivit pentru fiecare situație a vieții.
Un act de traducere și de dăruire
Această apariție nu este doar un monument editorial excepțional, ci o mărturisire vie că rugăciunea este suflarea neîntreruptă a Bisericii. Cuvintele străvechi, rostite de David și împlinite în Hristos, ajung astăzi la sufletul credinciosului român cu duh și cu putere. Este o carte care nu se citește, ci se trăiește. „Prezența tainică a lui Hristos în versetele Psaltirii, precum și oglindirea în psalmi a întregii adâncimi a sufletului omenesc au fost admirabil scoase în evidență în unele manuscrise bizantine”, subliniază părintele stareț Efrem.
Traducerea acestei Psaltiri nu este doar un act filologic, ci o lucrare de rugăciune și discernământ duhovnicesc, așa cum subliniază părintele Constantin Coman. În postfață, părintele arată că validarea hermeneutică și filologică a învățăturilor ascetice trebuie să fie raportată la experiența niptică a Sfinților Părinți, astfel încât să reflecte adevărata dinamică a vieții duhovnicești: „determinantă a fost, însă, verificarea înțelegerii noastre din cercetarea filologică și hermeneutică cu experiența niptică, așa cum reiese ea din literatura niptic-filocalică. Mărturiile pe care le avem de la acești Părinți niptici, de la Sfântul Isaac Sirul până la Părintele Sofronie Saharov, vin să confirme zbaterea, experiența căderilor și a ridicărilor, în procesul ascetic al curățirii de patimi, al luminării și al îndumnezeirii pe care îl avem consemnat și în Psaltire.”
Traducerea, spune părintele, nu a căutat să epuizeze sensul textului, ci să-l păstreze deschis în lumina Duhului: „ne-am ferit să suprapunem total actul hermeneutic peste cel al traducerii, tocmai pentru a nu închide perspectiva interpretărilor multiple. Această opțiune a noastră se înscrie, de altminteri, în dimensiunea apofatică a întregii Scripturi”.
Așadar, Psaltirea Vatopedină este mai mult decât o carte: este un dar liturgic, duhovnicesc și filologic, un act de comuniune între Sfântul Munte și Biserica Ortodoxă Română, între tradiția vie a rugăciunii și nevoia contemporană de reîntoarcere la izvoarele curate ale credinței. În Anul Centenar al Patriarhiei, această lucrare ni se oferă nouă, românilor, ca o binecuvântare și o mărturisire a unității în Duh a Ortodoxiei – un gest de recunoștință adus lui Dumnezeu pentru darul unei veac de păstorire, dar și o chemare către rugăciunea rostită dintru adâncul inimii.
