De mai bine de două secole și jumătate, la Catedrala Episcopală din Huși, se păstrează un odor de o valoare duhovnicească inestimabilă: mâna dreaptă a Sfintei Mari Mucenițe Chiriachi, prăznuită de Biserica noastră Ortodoxă în ziua de 7 iulie. Dincolo de evlavia care înconjoară acest sfânt odor, istoria sosirii lui pe pământ românesc ascunde o cronică documentară fascinantă. Este povestea unui moment de cumpănă în care un sfert de veac de pribegie, o boală necruțătoare și o tranzacție financiară neobișnuită au legat pentru totdeauna numele unei martire din primele veacuri creștine de destinul Hușilor.
Cine a fost Sfânta Chiriachi?
Pentru mulți creștini, numele sfintei poate părea mai puțin familiar. Născută în Asia Mică din părinți adânc credincioși, Dorotei și Evsevia, prunca Chiriachi a fost rodul multor ani de rugăciuni fierbinți. Venind pe lume într-o zi de duminică — Kiriaki, în limba elină, adică „Ziua Domnului” —, părinții i-au menit numele care avea să devină sinonim cu mărturisirea pe care și-a asumat-o până la capătul vieții.
Fericirea familiei a fost curmată brutal în timpul teribilei prigoane declanșate de împăratul Dioclețian (284–305). Pârâți de un păgân bogat a cărui cerere în căsătorie fusese refuzată de tânără (aceasta declarându-se deja „mireasă a lui Hristos”), cei trei au fost arestați. Părinții au fost trimiși în Armenia, unde au primit cununa martiriului prin tăierea capului, iar tânăra Chiriachi, pe atunci o copilă de doar 16 ani, a fost trimisă în lanțuri la Nicomidia, în fața cezarului Maximian Galeriu. Ceea ce a urmat a fost o succesiune de chinuri de neimaginat: schimbate în trei rânduri, gărzile au bătut-o cu vine de bou și toiege de fier, însă tânăra rămânea nevătămată. Apoi, trimisă în Bitinia la dregătorul Ilarion, sfânta a intrat în templul păgân unde, în urma rugăciunilor ei, un cutremur a zdrobit statuile zeilor, iar un fulger l-a ucis pe dregător. Noul guvernator, Apolonie, a aruncat-o într-un cuptor de foc, dar o ploaie torențială din senin a stins vâlvătaia și, în cele din urmă, fiind aruncată la doi lei sălbatici în arenă, fiarele, simțind sfințenia ei, s-au retras într-un colț și se gudurau ca niște miei.
Văzând că minunile sfintei întorc mulțimi de păgâni la creștinism, Apolonie a ordonat ca Sfânta să fie ucisă prin tăierea capului la data de 7 iulie 303. Înainte ca călăul să ridice sabia, Sfânta Chiriachi s-a rugat lung, după care s-a întins la pământ și și-a dat sufletul în mâinile Domnului. Impresionați, ostașii au fugit, iar câțiva creștini mai evlavioși au îngropat-o cu mare cinste. Ulterior, moaștele sale au fost așezate în Nicomidia, de unde fragmente au ajuns de-a lungul secolelor în Grecia, Cipru și la Muntele Athos.
„Tranzacția” de la Smirna
Cum a ajuns însă mâna dreaptă a sfintei în Moldova? Firul istoriei ne duce la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în perioada anilor 1781–1791, când scaunul episcopal de la Huși era ocupat de destoinicul ierarh de origine transilvăneană Iacov Stamati. În aceeași perioadă, arhimandritul Meletie Ghica, fost stareț al unei mănăstiri din nordul Moldovei, părăsise țara după anul 1774, când Bucovina fusese anexată de Imperiul Habsburgic. Acesta se stabilise la Mănăstirea Marea Lavră din Muntele Athos și avea în posesie sfântul odor, pe care intenționa să îl lase moștenire comunității athonite după moartea sa.
Planurile arhimandritului au fost însă date peste cap de o grea suferință trupească. Aflat în cetatea Smirna (astăzi Izmir, Turcia) pentru investigații și tratament medical, Meletie Ghica s-a găsit complet lipsit de resurse financiare. Încolțit de boală și de sărăcie, arhimandritul ia o decizie disperată – dacă putem spune astfel: îi scrie episcopului Iacov Stamati al Hușilor, propunându-i să îi ofere moaștele Sfintei Chiriachi în schimbul unei sume de bani care să îi acopere cheltuielile medicale. Practic, odorul a fost lăsat „amanet” credinței și generozității ierarhului hușean.
Episcopul Iacov a primit propunerea ca pe o mare binecuvântare. A trimis de îndată banii ceruți — suma de 100 de lei, o valoare modestă pentru un asemenea tezaur spiritual — și a răscumpărat sfintele moaște. Însemnarea păstrată în arhiva Episcopiei este o mărturie directă a acestei fericite întâmplări: „Prin această de faţă iscălită scrisoare se face cunoscut că pentru suma de 100 de lei, am dat mâna Sfintelor moaşte a Sfintei Chiriachi, iubitorului de Dumnezeu, episcopul Huşului, kir Iacov, şi am luat de la Preasfinţia Sa banii, dăruindu-i în mâinile sale în ziua de 1 iunie, 1787 sfintele moaşte.”
Odorul a fost așezat inițial într-o cutie din lemn de chiparos, iar ulterior Episcopul Iacov a comandat un chivot de argint poleit cu aur, în care sfintele moaște se odihnesc și astăzi.
Procesul-verbal de la 1882 și „buciumul de tinichea”
Deși tranzacția din 1787 era cunoscută, siguranța și autenticitatea documentelor care o atestau au devenit o preocupare majoră un secol mai târziu. În volumul „Documente Hușene” (Vol. I, 1655-1883), coordonat de istoricul Costin Clit, se păstrează un proces-verbal de o valoare documentară rară, datat chiar în ziua de prăznuire a sfintei, la 7 iulie 1882. Conform acestui act, numit „Prescript verbal”, Episcopul Calinic Dima al Hușilor, „dorind a Ne încredinţa, despre titlurile privitoare pe moaştele acestei sfinte şi care sunt trecute în catagrafia generală a casei la Nº 117”, a cercetat veșmântăria Catedralei. Acolo a descoperit cele două acte care consfințeau istoria sfintelor moaște: „[…] am aflat în veşmântărie două documente originale în dialectul grecesc: I. Un testament a lui Meletie Ghica Arhimandrit Moldaviei cu data I Decembrie 1785. II. O declaraţie a lui Ghenadie Arhimandrit Lavrei cu data de I iunie 1787 prin care se prevede: ca moaştele acestei Sfinte, ce erau la el amanetate de zisul Meletie, pentru una sută lei, le-a dat Episcopului Huşului Domnul Iacob, care-i răspunsese acei bani…”
Pe lângă originalele grecești, episcopul a mai găsit o traducere românească veche, „dar neadeverită de nimeni”. Pentru a curma orice dubiu viitor cu privire la legitimitatea deținerii acestui sfânt odor și pentru a pune la adăpost dovezile istorice, Episcopul Calinic a luat o măsură de protecție extrem de ingenioasă, specifică vremii: „Şi dar, pentru ca pe viitor aceste documente să fie cunoscute de autentice în susţinerea amintitelor Sfinte moaşte; şi spre asigurarea în veşnicie am regulat a se pune într-un bucium de tinichea, sigilat cu sigiliul Cancelariei acestei Sfinte Episcopii, cu sigiliul nostru personal şi al tuturor acelor ce vor subscrie în acest prescript verbal, care bucium se va păstra în Biserică împreună cu racla Sfintelor moaşte…”. Acest act de securizare a istoriei a fost semnat, alături de ierarh, de personalități marcante ale vieții ecleziastice locale: arhimandritul Narcis Botoșineanu (Rectorul Seminarului Eparhiei Hușilor), arhimandritul Nectarie Tomescu și directorul eparhial C. Ciudin.
Biruința asupra uitării și comunismului
De-a lungul vremii, prezența Sfintei Chiriachi la Huși a transformat orașul într-un adevărat loc de pelerinaj. Până la jumătatea secolului XX, mulțimi de credincioși, veniți mai ales de dincolo de Prut, se adunau pe 7 iulie la Catedrală pentru a cere tămăduire și mângâiere.
Odată cu instaurarea regimului comunist, eparhia a intrat în propriul ei martiriu. Timp de 50 de ani, Episcopia Hușilor a fost desființată abuziv, iar pelerinajele și procesiunile publice au fost interzise, ziua sfintei fiind trecută sub o aspră tăcere ideologică.
Însă, după reactivarea eparhiei din 14 februarie 1996, tradiția a fost reluată cu și mai multă ardoare. Astăzi, sub păstorirea Preasfințitului Părinte Ignatie, hramul Catedralei Episcopale din Huși reunește mii de pelerini. Procesiunea solemnă de pe străzile orașului din ajunul sărbătorii este atât un act liturgic de o profundă frumusețe, cât și „victoria” memoriei istorice asupra uitării. Mâna dreaptă a sfintei, cândva lăsată zălog din pricina lipsurilor materiale, rămâne pentru totdeauna întinsă spre binecuvântare celor care o cheamă în rugăciunile lor și-i cer stăruitor ajutorul.
Cu prilejul prăznuirii Sfintei Chiriachi, am așezat la un loc pentru dumneavoastră icoana ei, dar și câteva cărți de rugăciuni, precum și Candela Dăruirii – felinare pe drumul nostru către Raiului. Click pe linkurile aflate sub fotografiile de mai jos pentru detalii și comenzi!
Foto credit: www.episcopiahusilor.ro
