Zilele acestea, știrile despre lingurița care avea să ne îmbolnăvească mai rău decât a făcut-o Covid-19 au zburat cu viteza luminii de la ușile redacțiilor, la noi acasă. Le-am auzit peste tot: la TV sau la radio, în mașină sau în magazine, încât aproape am ajuns să credem că ar putea deveni, peste noapte, cel mai mare dușman al poporului – demn de pedeapsa capitală.
Imediat ce autoritățile au hotărât că slujbele pot fi săvârșite afară, cu participarea credincioșilor, a revenit în discuție şi subiectul împărtăşirii cu o singură linguriţă, aşa cum se practică în Biserica Ortodoxă din secolul al VIII-lea și până în zilele noastre. Jurnaliști, cercetători care mai de care mai avizați și cu studii prin Vestul Europei și-au tot dat cu părerea în studiourile de televiziune, fără a ști cum miroase „munca de teren” a unui preot din Apuseni – căruia piscurile i se fac cale doar ca să ajungă până la ultimul bordei, să-L ducă pe Hristos și lui moș Gavrilă într-o… linguriță. Așa cum nu știu, cu siguranță, nici de ce Biserica a introdus acest „instrument” în cult și ce motive au determinat-o să o facă. Pentru informarea lor și a părerologilor de serviciu, notăm câteva idei.
În primii ani ai creștinismului, lingurița nu era utilizată în cult, împărtăşirea făcându-se într-un mod asemănător cu al slujitorilor: preotul le dădea credincioșilor în mâini Sfântul Trup, iar diaconul, ținând în mâini Sfântul Potir, dădea fiecăruia să soarbă Sfântul Sânge.
Mai târziu, deși Canonul 101 al Sinodului Trulan (690-691) prevedea că, dacă cineva vrea să se împărtăşească cu Preacuratul Trup, „făcându-şi mâinile în forma crucii, aşa să se apropie şi să primească împărtăşirea harului”, prin secolul al VIII-lea, în Antiohia, după multe discuții, s-a hotărât introducerea linguriţei în cult. Din ce motive?
În primul rând pentru a se evita o eventuală profanare a Trupului și Sângelui Mântuitorului (inclusiv utilizarea în scopuri magice), cauzată fie de neglijenţa mirenilor, fie de neatenția slujitorilor, iar mai apoi, pentru faptul că existau și cazuri în care Sfintele erau luate și date celor care erau opriți de la Împărtășire. „Inovația” aceasta benefică a antiohienilor a pătruns, după un timp, în Ierusalim, iar mai apoi s-a răspândit, între secolele al XI-lea-al XII-lea, în tot Răsăritul Ortodox.
De ce s-a ales lingurița și nu un alt obiect? Dacă suntem puțin atenți la etimologia cuvântului, vedem că, în limba greacă, ea are sensul de „clește” (λαβίς), înțeles care ne trimite la viziunea veterotestementară a prorocului Isaia (Isaia 6, 6-7): „Atunci, unul dintre serafimi a zburat spre mine, având în mâna sa un cărbune, pe care îl luase cu cleștele de pe jertfelnic. Și l-a apropiat de gura mea și a zis: Iată s-a atins de buzele tale și va șterge toate păcatele tale, și fărădelegile tale le va curăți”. În cultul Bisericii noastre, cărbunele este văzut ca o prefigurare a Euharistiei, lingurița fiind, de fapt, acest clește cu care preotul ia Sfântul Trup și Sânge și le dăruiește credincioșilor.
Interpretarea nu este una întâmplătoare, ci înscrisă în tradiția și experiența liturgică a Bisericii, dacă ne gândim că, secole de-a rândul, am fost în comuniune cu toți înaintașii noștri, rugându-ne astfel, înainte de a-l primi pe Hristos: „să-mi fie mie cărbunele Preasfântului Tău Trup și al Scumpului Tău Sânge spre sfințire și spre luminare, spre însănătoșirea smeritului meu suflet și trup […]”.
Această comuniune a fost, însă, „smintită”, în ultima vreme, de către unii sceptici care, prin intermediul mass-mediei, au deziformat și au semănat dubii, frică și îndoială, testând astfel reacţia Bisericii. E adevărat – campania și efortul lor nu i-au afectat pe cei care se împărtăşesc de obicei, iar acest lucru este mai mult decât grăitor.
Dincolo de aceasta, un lucru este cert: puterea oricărui microb din lume nu este mai mare decat puterea lui Dumnezeu, iar istoria și literatura de specialitate ne stau martori în acest sens. Niciun credincios și, cu atât mai mult, niciun preot nu s-au îmbolnăvit vreodată (știm că preoții trebuie să consume Sfintele Taine rămase în Potir la sfârșitul Liturghiei după ce i-a împărtășit pe toți, chiar dacă au dat Sfânta Împărtășanie unor persoane bolnave). Dimpotrivă, în vremuri de pandemie, mulți credincioși s-au tămăduit după ce s-au împărtășit.
Știm că, de-a lungul vremii, Biserica a dat Cezarului ceea ce i se cuvine fără a ezita. Din acest motiv, tendința autorității statale și a opiniei publice de a se implica în dogma și Tradiția milenară a Bisericii nu poate fi acceptată. Utilizarea lingurițelor sau a paharelor de unică folosință din cauză că unii au dubii și refuză să se împărtășească nu este justificată și arată, în realitate, răcirea credinţei. Gândul că Potirul și lingurița care ne dă viață și nemurire pot transmite microbi, înseamnă ducerea în derizoriu a celor sfinte, după cum afirma și marele teolog Jean-Claude Larchet: „un asemenea mod de a gândi exprimă o lipsă totală de credință. Cum ne putem gândi că Acela Care tămăduiește toată boala ar putea transmite El vreo boală?”.
Adevăratul virus, în acest context, nu este gripa sau Covid-19, ci virusul necredinței. Iar cel mai bun tratament și vaccin împotriva acestui virus nu este dezinfectantul sau lingurița din plastic, cumpărate din marile hypermarketuri, ci participarea noastră cât mai deasă la Taina Sfintei Împărtășanii.
Recomandările BIZANTICONS.ro:
- Lingurițe pentru împărtășanie, aurite și argintate, cupă din argint sau din inox: https://www.bizanticons.ro/ro/100-lingurita-impartasanie
- Potire pentru împărtășanie cu cupă din argint sau din inox: https://www.bizanticons.ro/ro/118-potir
- Set de Sfinte Vase nichelate, aurite sau argintate: https://www.bizanticons.ro/ro/129-set-sfinte-vase
Vă stăm la dispoziție pentru detalii și comenzi la 0374 703 030, pe comenzi@bizanticons.ro sau pe paginile noastre de Facebook și Instagram:
