„Love story” cu sfinți din Munții Neamțului: Povestea Cuvioasei Teodora de la Sihla și a soțului ei, Elefterie

Început de august. Ținutul Neamțului, cu mănăstiri și păduri seculare, îmbracă din nou haină de sărbătoare, așa cum odinioară, în satul românesc, oamenii se găteau pentru nuntă. Zile de nuntă sunt, parcă, sărbătorile sfinților nemțeni – Ioan Iacob Hozevitul și Teodora de la Sihla – căci o mare de inimi ajung în aceste zile, din toate colțurile țării, să se închine lor și să le vorbească despre cum au trecut prin greutățile de zi cu zi și să le ceară ajutor și milostivire.

Zile de nuntă în toată puterea cuvântului, căci parcă Hristos-Mirele a dăruit Bisericii-Mireasa Lui, ca dar de nuntă, acest ținut binecuvântat cu ruga și fumul de tămâie ale sihaștrilor care i-au colindat pădurile și crăpăturile pământului, căci chiar și acolo încape dragoste și inimă. Nu, nu sunt vorbe goale sau clișee, ci sunt cuvinte și fapte pline de laudă din viața unei sfinte care a trăit mai întâi în lume, apoi a trăit dragostea și rugăciunea cu toată ființa ei, dându-ne mărturie despre toate acestea ca „de la fața locului”: Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla.

Sfânta Teodora s-a născut pe la jumătatea secolului al XVII-lea, în satul Vânatori-Neamt, din părinti binecredincioși și iubitori de Dumnezeu, în vremea domniei lui Vasile Lupu și a Mitropolitului Varlaam al Moldovei. Ştefan Joldea, tatăl ei, era fratele voievodului Ioan Joldea al Moldovei, fiind boier cu rang înalt și armaș al Cetății Neamț. Ajungând la vârsta rânduită, deși nu-și dorea foarte mult acest lucru, s-a căsătorit cu un tânăr evlavios din Ismail. Trecând un timp și neavând copii, dar și pentru că dorea să trăiască o viață cu totul curată și închinată lui Hristos, se retrage la Schitul Vărzărești-Focșani și îl convinge și pe soțul ei să facă același lucru. El o ascultă întocmai, călugărindu-se la Schitul Poiana Mărului cu numele de Elefterie. Fiind vremuri grele, de cotropire otomană, maicile de la Vărzărești fug din calea turcilor în Munţii Vrancei, iar la scurt timp stareţa Cuvioasei Teodora, pe nume Paisia, moare în pustiul pădurilor. Fără sprijin și călăuză duhovnicească, Sfânta Teodora are o vedenie dumnezeiască și se retrage acasă, „la rădăcini”, în padurile neumblate din jurul Schitului Sihla. Vrând să se spovedească mai întâi, ajunge la schitul Sihăstria, la ieroschimonahul Varsanufie, care, văzând râvna și dorința ei, o îndrumă pe Teodora: „Mergi ca pustnică în pădurile Sihlei, deocamdată pentru un an de zile. Dacă vei putea îndura încercările și ispitele pustiei, rămâi acolo până la săvârșirea din viață. Dacă nu vei putea, poți să te retragi la o mănăstire de maici”. Zis și făcut. Urcă în inima pădurii și primește de la un sihastru milostiv chilia sa drept adăpost, nu departe de schit și de peștera care îi poartă numele până astăzi.

În post, în rugăciuni, în viforul și crivățul iernii, în privegheri de toată noaptea și multe încercări și ispitiri, a petrecut Cuvioasa Teodora mulți ani, fiind împărtășită din când în când de către cuviosul Pavel din Sihăstria, duhovnicul ei, care o întărea și o încuraja pe drumul acesta ales, al sihăstriei. Nu după multă vreme, văzând Sfânta că duhovnicul nu mai ajunge la ea cu Sfintele Taine, realizează că el a trecut la Domnul și că a rămas singură. Nimeni, înafară de el, nu știa de nevoința ei din pădurile seculare ale Neamțului. I se rupseseră hainele, iar pentru că nimeni nu-i mai aducea nici măcar o coajă de prescură uscată, mânca macriș, fructe de pădure și alune, iar apă bea din scobitura unei stânci cunoscută până astăzi pelerinilor sub numele de „fântâna Sfintei Teodora”. Simțind Cuvioasa Teodora că se apropie sfârșitul vieții ei pământești, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu să îi trimită un preot care să o spovedească și să o „hrănească” cu Trupul și Sângele lui Hristos pentru ultima dată. Și pentru că nimic nu este întâmplător în această lume, într-o zi, egumenul Mănăstirii Sihastria a observat cum păsările luau în ciocuri fărâmituri de pâine și le duceau undeva în pădure. Bănuind că nu este o simplă coincidență și că puii lor sigur nu au nevoie de atâta pâine, trimite doi frați din mănăstire cu ascultare să vadă unde anume se duc. Noaptea, aceștia ajung aproape de peștera Sfintei Teodora și au vazut-o cum se ruga, înconjurată fiind de flăcări. În momentul în care i-a și chemat pe nume, călugării au amuțit. Le-a spus să nu se teamă, căci nu vrea decât să transmită starețului că îi este dor de Euharistie și că și-ar dori ca cineva să i-o aducă înainte să-și dea sufletul în mâinile lui Dumnezeu. I-a numit chiar şi pe cei pe care îi dorește să ajungă la ea pentru ultima spovedanie şi împărtăşanie: Antonie şi Lavrentie. Lucrurile s-au petrecut așa cum sfâta poruncise, iar după ce a primit Împărtășania, și-a încredințat sufletul Domnului. Călugării au făcut, apoi, slujba înmormântării și i-au îngropat trupul în peștera în care se nevoise.

După o vreme, apare la peșteră un călugăr bătrân, cu barbă albă, ca în povești. Nimeni altul decât ieroschimonahul Elefterie, venit tocmai de la Poiana Mărului spre a vedea ce s-a întâmplat cu fosta lui soție. Emoționat, le-a mărturisit fraților care erau de față: „Maica îngropată aici este fosta mea soţie, pe vremea când trăiam amândoi în lume”. Dorind ca măcar acum să fie aproape de cea care i-a fost soție și sprijin înainte de retragerea în pustie, Cuviosul Elefterie nu s-a mai întors la mănăstirea de metanie, ci și-a făcut o mică chilie sub stâncile Sihlei, aproape de peştera Cuvioasei Teodora. S-a nevoit în acele locuri aproape zece ani, săvârşind zilnic dumnezeiasca Liturghie și, când a trecut la Domnul, a fost îngropat în cimitirul sihaştrilor din poiană.

În loc de concluzie a tuturor celor spuse, considerăm că mai potrivit este îndemnul Părintelui Cleopa, marele duhovnic al Sihăstriei și al tuturor românilor, îndemn care să ne devină din „filosofie de viață”, faptă de zi cu zi: „Aşa ajunsese Sfânta Preacuvioasa Maica noastră Teodora, un înger în trup, care ardea de dorul Mirelui Hristos! Fericită este Sfânta Teodora că petrece în cer cu îngerii şi cu sfinţii şi se desfătează în lumina cea negrăită a Preasfintei Treimi. Să luăm exemplu de la sfinţi, cum se rugau ei, cum răbdau, cum se smereau, cum iubeau ei pe Dumnezeu şi toată zidirea. Numai aşa, cu rugăciunile Preacuvioasei Maicii noastre Teodora şi ale tuturor sfinţilor, ne vom învrednici şi noi de mila lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Domnul nostru”.

Recomandările BIZANTICONS.ro:

Tags:

bizanticons

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

You might be interested in