În istoria recentă a Bisericii noastre există chipuri luminoase de mărturisitori care, datorită smereniei lor, nu au fost cunoscuți în timpul vieții, au lăsat în urma lor o puternică mărturie de credință, jertfă și iubire pentru Hristos. Un astfel de chip este și cel al Sfintei Blandina de la Iași, supranumită de mulți dintre cei care au cunoscut-o „mucenița Siberiei”. Deportată în lagărele sovietice, încercată de boală, sărăcie și lepădare din partea propriilor apropiați, ea a rămas până la sfârșitul vieții un om al rugăciunii și al slujirii jertfelnice.
Cum a reușit o femeie simplă, care spăla podelele Catedralei din Iași după ce supraviețuise iadului din Siberia, să adune la înmormântarea ei o mulțime uriașă de medici, profesori și clerici? Cu prilejul primei sale prăznuiri ne-am gândit să aducem înaintea dvs., a cititorilor blogului Bizanticons Art, taina ultimelor zile din viața Sfintei Blandina, adormirea ei cu chipul scăldat în zâmbet și minunea unei prohodiri făcute sub semnul Învierii. Detalii, în articolul de mai jos!
Fiica de preot din Basarabia
Blondina Gobjilă, cunoscută drept „mama Blandina”, s-a născut în 1906, în Basarabia, într-o familie de preot. Crescută în credință, a devenit profesoară și s-a căsătorit cu Gheorghe Gobjilă, cu care a avut un fiu, Vladislav. După ocuparea Basarabiei de către sovietici, familia ei a fost persecutată de regimul comunist. Soțul i-a murit în detenție, iar ea a fost deportată în Siberia, unde a îndurat foamete, boală și muncă silnică, fără să-și piardă credința și nădejdea în Dumnezeu.
Revenită în România, s-a stabilit la Iași, aproape de Catedrala Mitropolitană, ducând o viață de rugăciune, smerenie și slujire. Ajuta la curățenia bisericii, traducea acatiste și îi sprijinea pe cei nevoiași. Un moment definitoriu al vieții sale a fost răspunsul dat fiului său, care i-a cerut să aleagă între familie și Dumnezeu: „Eu de orice mă lepăd, dar de Dumnezeu nu mă lepăd!”.
În luna mai a anului 1971, simțindu-se foarte slăbită, le-a încredințat ucenicelor sale un caiet în care avea scrisă rugăciunea de ieșire a sufletului, cerându-le să i o citească atunci când o vor vedea că răsuflă greu. Duminică, pe 23 mai 1971, Părintele Constantin Barna a vizitat-o pentru a-i citi rugăciunile de dezlegare și de ușurare a suferinței. În acea seară, pe la ora zece, Sfânta Blandina a strigat: „Acum! Citiţi, citiţi!”. Pentru că părea că rămâne fără aer, ucenicii au pornit un ventilator pentru a-i face răcoare și s-au rugat cu multe lacrimi. Însă, după o jumătate de oră de luptă, s-a liniștit și a spus: „Gata, opriţi-vă acum, că a spus că mă mai lasă!”.
„Uite că vin să mă ia!”
A doua zi, luni, 24 mai 1971, în jurul orei 22.30, stând în șezut pe pat, complet nerezemată, cu picioarele întinse, a strigat dintr-odată: „Adu lumânarea repede, lumânarea… Uite că vin să mă ia!”. După ce a luat lumânarea aprinsă în mână, a rostit ultimele cuvinte: „Iertaţi-mă!”. Apoi, zâmbind, cu chipul scăldat în lumină și bucurie, s-a lăsat pe spate, adormind întru Domnul.
Dumnezeu i-a ascultat întru totul dorința curată ca plecarea ei să fie învăluită în cântările Învierii. Slujba de înmormântare a avut loc pe data de 26 mai 1971, în ziua marii sărbători a Înălțării Domnului, fiind săvârșită la Biserica Nicoriță din Iași. Ceea ce se anunța a fi prohodirea unei femei singuratice, care își trăise restul zilelor printre străini, s-a transformat într-o copleșitoare și istorică „manifestare” de dragoste din partea întregului oraș. Curtea bisericii și străzile din jur au devenit rapid neîncăpătoare; o mare de oameni bloca drumul pe sute de metri, adunând laolaltă o lume aleasă de intelectuali – profesori universitari, medici, avocați și ingineri, mulți fiind vechi colegi refugiați din Basarabia –, alături de credincioșii simpli și de mulțimea de săraci care o plângeau cu suspine adânci pe cea care le fusese ocrotitoare și binefăcătoare neobosită.
Slujba a fost una de o măreție rară, fiind săvârșită de paisprezece preoți de la Mitropolie și din oraș, în timp ce zeci de alți preoți și diaconi asistau în mulțime fără veșminte. Toți călugării și maicile de la Mitropolie au venit să o petreacă pe ultimul drum, iar Corul Mitropoliei a făcut să răsune cartierul de „Hristos a înviat!”. La momentul predicii, mai mulți preoți au vorbit în fața mulțimii înlăcrimate. Printre ei s-a aflat și părintele Gheorghe Ramba din Ardeal, care a amintit marea taină pe care sora Blandina o tăinuise de-a lungul anilor: calvarul deportării, foamea și cumplitele suferințe îndurate în Siberia. Auzind aceste lucruri, întreaga biserică a izbucnit în hohote de plâns și suspine, mulți dintre cei prezenți fiind uimiți de trecutul de mucenică al celei pe care o știau doar ca pe „femeia de la Catderală”.
„Am să am grijă şi am să-i ascult cuvintele!”
Printre cei mai zdruncinați de această realitate a fost chiar fiul ei, Vladislav, sosit de la București cu doar câteva ore înainte de slujbă. Pentru că nu venise să o viziteze pe parcursul întregii sale boli, el își imaginase că va asista la o înmormântare modestă, cu doar câțiva oameni, însă tot ceea ce a găsit acolo – rânduiala impecabilă făcută din dragoste și mulțimea uriașă de oameni – l-a prăbușit sufletește. Cu ochii inundați de lacrimi s-a căit pentru greșeala lui, mărturisind că abia acum realiza cât de iubită a fost mama lui și cât de puțin a știut el să o prețuiască, înțelegând prea târziu că a avut o mamă sfântă. Atunci, soția părintelui Ramba, Lenuța, i-a transmis ultimele cuvinte și testamentul pe care Sfânta Blandina i le lăsase pe patul de moarte: „Să nu-L uite pe Dumnezeu niciodată și să-și crească fiica, pe Irina, în frică și credință de Dumnezeu”. În hohote de plâns, Vladislav a ridicat ochii spre cer și a făgăduit: „Am să am grijă şi am să-i ascult cuvintele!”.
Din curtea Bisericii Nicoriță a pornit un convoi funerar impresionant. În fruntea cortegiului erau purtate zeci de coroane mari, semne ale prețuirii din partea celor care o cunoscuseră. Pe măsură ce sicriul înainta pe străzi, trecătorii uimiți marea de oameni întrebau cine este cea condusă pe ultimul drum; aflând că este vorba despre sora Blandina, mulți se alăturau impresionați cortegiului, mărind rândurile celor care o însoțeau.
Cortegiul a ajuns în cele din urmă la Cimitirul Eternitatea din Iași. Acolo, sub privirile îndurerate ale sutelor de oameni, preoții au rostit ultimele rugăciuni de dezlegare, iar corul a intonat „Veșnica pomenire”. În timp ce trupul obosit de atâtea încercări pământești era coborât în mormântul pregătit, sufletul ei se înălța tainic la Hristos, Cel în numele Căruia suferise în lagăre, spălase podelele bisericilor, dăruise propria haină nouă celor din jur și se topise de iubire pentru semeni. Ea își găsea, în sfârșit, pacea, odihna și mângâierea în Împărăția lui Dumnezeu, alături de ocrotitoarele ei dragi, Maica Domnului și Sfânta Cuvioasă Parascheva.
Astăzi, la mai bine de jumătate de secol de la trecerea sa la Domnul, Sfânta Blandina rămâne în amintirile celor care i-au cunoscut viața drept una dintre marile mărturisitoare ale credinței din veacul trecut. Spun mulți că n-a lăsat în urmă averi. În realitate, a lăsat una: exemplul unei vieți trăite în rugăciune, jertfă și credință întru Hristos. Deportarea, suferința, sărăcia și boala au transformat-o într-o adevărată pildă de încredințare în mâinile lui Dumnezeu. Iar faptul că a fost petrecută pe ultimul drum cu „Hristos a înviat!”, chiar în ziua Înălțării Domnului, nu este deloc o simplă coincidență, ci este pecetea unei vieți trăite sub semnul Crucii și al nădejdii Învierii. Sfântă Blandina, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! Învață-ne să iubim rugăciunea, să nu ne rușinăm de Hristos și să purtăm cu nădejde toate durerile vieții!
Vă amintim că, la Editura ISIHIA a apărut volumul „Slujba și Paraclisul Sfintei Blandina (Blondina) de la Iași, Mărturisitoarea din Basarabia – 11/24 mai”, o carte așezată în pragul unui moment istoric: proclamarea locală a canonizării Sfintei Mărturisitoare Blandina de la Iași, care va avea loc duminică, 17 mai 2026, la Catedrala Mitropolitană din Iași, la finalul Sfintei Liturghii.
