Deja mijloc de februarie… cea mai scurtă lună din an se grăbește să-și încheie socotelile cu timpul și să rămână, cuminte, în amintirile noastre. Da, poate că după un decembrie al colindelor îngerești, februarie e luna aceea din an în care gerul și viscolul de-afară ne amintesc de ei… de bunicii noștri – tezaure vii de iubire, sprijin și mărturisire. Februarie e luna aceea în care mirosul de mere coapte însoțea poveștile lor nemuritoare, în timp ce cu sârguință și multă migală, acolo, lângă sobă, își făureau uneltele pe care aveau să le folosească în primăvară, când soarele avea să fie din nou bun cu oamenii.
Iar pentru noi, cei mulți, care n-am uitat de ei, străbunii cei deja-călători către veșnicie și, cu mila lui Dumnezeu, locuitori ai Raiului, luna februarie este timpul care ne amintește să le aprindem o lumânare mai cu seamă în sâmbăta dinaintea Duminicii lăsatului sec de carne, când biserica noastră face pomenirea „Moşilor de iarnă”. O etapă importantă din cadrul pregătirii pentru această zi este, cu siguranță, întocmirea pomelnicului, alegerea unui colac sau a unor pâini potrivite și a vinului pentru veșnica pomenire. Pentru că de-a lungul timpului am primit câteva întrebări legate de rolul, semnificația și necesitatea vinului de la parastasele săvârșite în cinstea celor adormiți, ne-am gândit să dedicăm câteva rânduri acestui subiect, oferind câteva scurte lămuriri, în consonanță cu învățătura Bisericii noastre.
În primul rând, trebuie să reținem că nu a fost nicio vreme în care Biserica să uite de cei adormiți întru Domnul, pomenindu-i pe moși și strămoși „cu timp și fără timp” (2 Timotei 4, 2). Slujba de pomenire, cunoscută și sub numele de „parastas” provine din limba greacă, termenul παράστασις (parástasis) fiind tradus în limba română prin „înfăţişare înaintea cuiva” sau „mijlocire”, adică prin această slujbă noi ne rugăm și mijlocim înaintea Tatălui Ceresc pentru mântuirea tuturor celor adormiți. Astfel, în această zi de sâmbătă de Moșilor de iarnă, în toate bisericile se săvârșește slujba parastasului, la această rânduială fiind necesare câteva obiecte funerare, alături de câteva roade ale pământului, pregătite special pentru sufletele celor adormiți, iar printre acestea se numără și vinul.
În primul rând, privind subiectul nostru din perspectivă teologică, vinul este necesar la slujba parastasului deoarece el nu simbolizează altceva decât sângele care circulă mereu în trupul nostru în timpul vieții și-i dă acestuia puterea biologică de a trăi, de a se mișca și de a lucra cele de zi cu zi. Apoi, din punct de vedere duhovnicesc, după Cina cea de Taină, vinul a început să dea Viață și sufletului, după cum spune preotul în momentul în care primim Sfânta Împărtășanie: „spre iertarea păcatelor și spre Viața de veci”. La Cina cea de Taină, fiind alături de Apostolii Săi, Mântuitorul a săvârșit ritualul clasicei mese pascale iudaice, respectând gesturile traditionale, dar dându-le un sens cu totul și cu totul nemaiîntâlnit până în acea clipă: asociază pâinea cu Trupul Său și vinul cu Sângele Său, pe care îl va vărsa pe dealul Golgotei pentru iertarea păcatelor și pentru mântuirea întregii lumi. Astfel, la Cina cea de Taină, vinul s-a transformat în Sângele Mântuitorului Hristos, din care noi ne împărtășim pentru dobândirea vieții celei de veci. Deci, prin asemănarea cu Sfântul Sânge din Sfintele Taine, stopirea cu vin a colacilor, a colivei și a tuturor alimentelor pregătite la parastas pentru sufletul celui adormit preînchipuie, de fapt, nemurirea sau Învierea pentru viaţa cea veşnică, pe care nădăjduim să o dobândim cu toții – vii și adormiți.
Marele liturgist român și profesor de teologie, Părintele Ene Braniște, spunea într-unul dintre volumele sale că, pe de altă parte, obiceiul de a aduce vin la parastas şi de a turna din el în forma Sfintei Cruci peste darurile aduse și puse pe masă, reprezintă o datină foarte veche, fiind o prelungire a libaţiunilor (stropirilor) de vin, pe care strămoşii noştri romani le făceau pe mormintele morţilor. Pentru cei care nu cunosc foarte bine acest subiect, spunem pe scurt că, în Imperiul Roman, cultul pentru cei adormiți avea un caracter colectiv. Membrii familiei celui adormit, alături de prietenii săi se adunau în locul în care era îngropat și organizau acolo o masă, însă conform concepției lor aceasta nu era doar un act simbolic, ci un moment real, concret, la care se credea că participă mereu și cel trecut în cealaltă lume. Odată cu primele secole creștine, însă, stropirea aceasta a căpătat, o semnificaţie creştină, simbolizând aromatele şi balsamul cu care a fost uns Trupul Domnului.
Totodată, Sfinții Părinți ai Bisericii noastre, având o gândire profund-teologică, așa cum știm, au vorbit despre acest subiect al utilizării vinului în cadrul slujbelor de parastas, arătând că vinul este rezultat din zdrobirea mai multor boabe de struguri, prefăcându-se toate într-o într-o singură substanță, fapt care simbolizează unitatea în duh a Bisericii, adică a tuturor membrilor ei, atât vii, cât și adormiți, după cum spune Fericitul Augustin: „Fraților, amintiți-vă cum se face vinul. Multe bobițe atârnă de un ciorchine, dar mustul din bobiță se confundă în unitate. În acest fel, Domnul ne-a înfățișat pe noi înșine în El, a voit ca noi să-I aparținem și a consfințit, pe altarul Său, taina păcii voastre și a unității noastre”. Căci, până la urmă, moartea nu este decât despărţirea temporară a sufletului de trup până la A doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos.
În teologia liturgică, vinul destinat pomenirii celor adormiți mai poartă și denumirea de „paos”, „paus” sau „apaos”, așa cum se regăsește ea în diferitele zone ale țării noastre. Etimologic, termenul a intrat în uzul limbii noastre prin latinescul „pauso, -are” (pauză, odihnă), de unde a rezultat, apoi, termenul de „repausat” sau „răposat”, dar și prin cuvântul grecesc „παῦλα, ἡ” („pavla”, adică oprire, încetare, dar și mângâiere). Venerabilul episcop Melchisedec Ștefănescu al Romanului, ctitor de biserici și de școli, filantrop și neobosit luptător pentru unirea Principatelor și pentru autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, dar și un excepțional liturgist, spunea că paosul este simbol al „aromelor sau al balsamului cu care femeile mironosițe au uns trupul Domnului, după moarte. Stropirea cu vin și gustarea din pahar este simbol al curăției de păcate”.
Așadar, sâmbăta Moșilor de iarnă ar trebui să fie pentru fiecare dintre noi un moment de introspecție, dar care se transformă în rugăciune și-n… acțiune. În rugăciunea cea de toate zilele, rostită pentru bunii și cucernicii noștri strămoși, și-n acțiune liturgică: să ne pregătim cu toate cele necesare (vin, lumânări, prescură, colac etc.) și, în această zi de sâmbără, dar și-n cele care vor urma în Postul Mare, să îi pomenim în biserică, fiind încredințați de faptul că vor dobândi odihnă în Raiul cel luminat și că nu doar sufletele, ci și trupurile lor vor învia, alături de cele ale noastre, la cea de-a Doua Venire a Domnului.
Mai multe detalii despre importanța, simbolismul și rânduiala propriu-zisă a pomenirii celor adormiți puteți afla din volumul „Învățătura de credință ortodoxă” sau Catehismul Bisericii Ortodoxe, un „abecedar” al credinței pe care fiecare dintre noi al trebui să îl avem în bibliotecă. Totodată, venim în sprijinul dumneavoastră cu o colecție de obiecte necesare, care să vă facă mai ușoară pregătirea pentru pomenirea celor adormiți din ziua Moșilor de iarnă, dar și din celelalte sâmbete de pe parcursul Postului Mare. Click pe linkurile de mai jos pentru detalii și comenzi:
Foto credit: Mănăstirea Putna
