De multe ori, în viața noastră de zi cu zi, plină de griji și preocupări, uităm că sfinții pe care îi cinstim au fost și ei… oameni, asemenea nouă. Mai mult decât atât, uităm că sfinții au fost și ei copii, cu suflete nevinovate, capabili să vadă și să trăiască minuni pe care noi, adulții, cu mintea noastră rațională, poate de prea multe ori le trecem cu vederea. Sfântul Cuvios Onufrie cel Mare, pe care Biserica Ortodoxă îl prăznuiește în fiecare an pe data de 12 iunie, este unul dintre acei sfinți a căror viață a fost binecuvântată cu minuni încă din primele clipe ale existenței sale pe acest pământ.
Viața Sfântului Onufrie ne arată cum Dumnezeu lucrează în moduri minunate prin cei mici, cum credința unui copil poate deschide porțile cerului, depășind, la propriu, granițele înțelegerii omenești. Povestea viețuirii sale este cu atât mai impresionantă cu cât păstrează un episod de o frumusețe aparte, zugrăvit în unele icoane ale Bisericii: momentul în care, copil fiind, primește pâine de la Însuși Pruncul Hristos. Cum și când s-a întâmplat aceasta? Aflați în rândurile de mai jos!
Pruncul salvat din ghearele focului
Sfântul Onufrie s-a născut în familia împăratului persan Narsita, care a trăit în vremea lui Dioclețian. Deși istoria nu ne oferă detalii despre credința împăratului, tradiția spune că acesta era fie creștin, fie foarte apropiat de creștinism, într-o vreme când noua religie se lupta cu persecuțiile. După mulți ani în care împăratul și împărăteasa s-au rugat lui Dumnezeu să le dăruiască un fiu, rugăciunea lor a fost în sfârșit ascultată. Însă bucuria nașterii a fost umbrită de o ispită diavolească. Vrăjmașul s-a arătat împăratului sub chipul unui om străin și i-a semănat în suflet îndoiala că pruncul ar fi al său. Pentru a-l convinge pe împărat, diavolul i-a sugerat un test cumplit: să arunce pruncul în foc și, dacă va supraviețui, să fie sigur că este fiul său.
Împăratul, tulburat de aceste cuvinte, s-a lăsat ispitit și a făcut întocmai. A aprins un foc mare și a aruncat pruncul nou-născut în flăcări. Dar Dumnezeu, Care veghează asupra celor nevinovați, a făcut o mare minune: pruncul a rămas neatins de foc, viu și nevătămat. Mai mult decât atât, micuțul și-a ridicat mânuțele spre cer, într-un gest de rugăciune, ca și cum I-ar fi mulțumit lui Dumnezeu. Văzând această minune, împăratul a înțeles că fusese amăgit de diavol. În acel moment, un înger al Domnului i s-a arătat, mustrându-l pentru că a dat crezare înșelăciunii vrăjmașului, poruncindu-i să boteze pruncul cu numele Onufrie și să-l ducă în pustia Egiptului, căci copilul era menit să devină un mare plăcut al lui Dumnezeu.
Ascultând porunca îngerească, împăratul a luat pruncul și a pornit spre munții și pustietățile Egiptului. După o călătorie îndelungată, au ajuns în Tebaida, în ținutul Egiptului, la o cetate numită Ermopoli (sau Sermopoli, după alte surse). În apropiere se afla Mănăstirea Eritului, unde viețuiau o sută de monahi îmbunătățiți. Astfel, și-a încredințat fiul lui Dumnezeu și părintelui mănăstirii, apoi s-a întors în țara sa. Sinaxarul spune că o căprioară a venit pe lângă mănăstire și l-a hrănit pe micul Onufrie până la vârsta de trei ani, după care s-a retras în pustie, iar copilul a început să se hrănească cu mâncarea obișnuită a monahilor.
Cum a primit pruncul Onufrie pâine de la Hristos
Micuțul Onufrie obișnuia să meargă adesea la trapeză, cerând câte o bucățică de pâine. Însă nu o mânca, ci, cu inimă curată se îndrepta spre biserică, unde, în tindă, era zugrăvită icoana Maicii Domnului cu Pruncul Hristos în brațe. Acolo, în fața icoanei, Onufrie se oprea și, cu simplitatea unui copil, vorbea Pruncului ca și cum ar fi fost viu: „Și Tu ești mic, așa cum sunt și eu. Dar eu merg la trapeză, cer pâine și mănânc, iar Tu stai aici mereu și nu mănânci deloc. De ce Te chinuiești așa? Uite, ia partea mea și mănâncă!”. Și atunci se petrecea o tainică și cutremurătoare minune: Pruncul din icoană Își întindea mâna și primea pâinea din palma copilului. Această lucrare cerească nu s-a întâmplat o singură dată, ci de mai multe ori, arătând cum Dumnezeu Se pleacă întotdeauna cu dragoste spre sufletul curat al pruncilor.
Într-o zi, trapezarul, observând că micuțul Onufrie cere iarăși pâine și dorind să afle ce face cu ea, l-a urmărit. A ajuns până la ușa bisericii și acolo a fost martorul unei minuni care i-a tăiat răsuflarea: a văzut cum Pruncul Hristos lua pâinea din mâinile copilului. Cuprins de uimire și teamă, a alergat să vestească avvei și monahilor cei mai sporiți în viața duhovnicească. Starețul, dorind să încerce credința copilului, i-a spus trapezarului ca, data următoare să nu-i mai dea pâine, ci să-l trimită să ceară de la Cel Căruia i-a dat de atâtea ori.
A doua zi dimineață, Onufrie a venit, ca de obicei, flămând, cerând pâine. Trapezarul i-a răspuns așa cum îl învățase avva: „Du-te și cere de la Acela Căruia i-ai dăruit tu pâine de atâtea ori”. Copilul, întristat, a pornit plângând spre biserică. Ajuns în fața icoanei, i-a spus cu durere Pruncului Hristos: „Trapezarul nu vrea să-mi mai dea pâine și mi-e foame… Dă-mi Tu, că și eu Ți-am dat de multe ori!”. Și atunci, Pruncul Hristos din icoană I-a întins o pâine mare, proaspătă și caldă. Era atât de grea, încât Onufrie abia o putea duce. A venit alergând la stareț, cu bucurie curată în glas: „Iată! Pruncul Hristos mi-a dat o pâine!”.
Acesta, uluit de minunea văzută, i-a chemat pe toți frații și le-a arătat marele dar ceresc. Trapezarul a povestit înaintea tuturor cele ce văzuse, iar pruncul Onufrie a mărturisit sincer că pâinea o primise chiar din mâinile Domnului. Atunci, toți au început să-L slăvească pe Dumnezeu cu glas mare, minunându-se de lucrarea Sa prin acest prunc nevinovat și aducându-și aminte de cuvintele Scripturii: „Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”. După aceea, au luat pâinea și au tăiat-o în mai multe părți, împărțind-o ca binecuvântare tuturor monahilor din obște.
Crescând într-un mediu duhovnicesc aparte și fiind binecuvântat cu daruri deosebite de la Dumnezeu, Sfântul Onufrie a ajuns la vârsta și măsura faptelor bune, vrednic de a se sălășlui în pustie și a lupta împotriva vrăjmașilor nevăzuți. Dorind o viață de desăvârșire, el a părăsit mănăstirea și s-a retras în pustie, unde a trăit în post și rugăciune timp de șaizeci de ani, fără să vadă chip de om. Trecând anii și simțindu-și sfârșitul aproape, Sfântul Onufrie l-a rugat pe Cuviosul Pafnutie, una alt pustnic, să povestească lumii despre viața sa, nu pentru slava sa, ci pentru slava lui Dumnezeu și pentru zidirea sufletească a credincioșilor.
În loc de concluzie, vă punem la inimă un gând simplu: în lumea noastră de astăzi, plină de zgomot, agitație și îndoieli, minunea din copilăria Sfântului Onufrie ne amintește de trărea simplă a credinței și de importanța comunicării personale cu Dumnezeu, Creatorul nostru. Rugăciunea pruncului Onufrie nu avea profunzime teologică și nici nu era formulată dogmatic la un nivel înalt, ci era izvorâtă din inimă, sinceră și directă, ca o conversație între doi prieteni. Să reținem, așadar, că Bunul Dumnezeu este mereu aproape de noi, gata să ne asculte și să ne răspundă, dacă ne deschidem inimile către El cu sinceritate și încredere. Așa cum a făcut Sfântul Onufrie în pustiul Egiptului! Sfinte Cuvioase Părinte Onufrie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!
Cu prilejul prăznuirii Sfântului Onufrie, am adunat pentru dumneavoastră, o selecție dintre cele mai frumoase cărți de rugăciuni în ale căror pagini veți găsi, cu siguranță, liniștea și nădejdea de care avem atâta nevoie cu toții, alături de câteva modele din Candela Dăruirii. Click pe linkurile aflate sub cărțile mai jos pentru detalii și comenzi:
